„Olimpul Literar” și „Datina”*, de Dan Ionescu

Olimpul Literar” și … „Datina”, de M. Gușiță, III, 1925, nr. 1 – 2, p. 21 – 23
*din volumul „Datina” (Critică și istorie literară)

Titlul „Olimpul literar și… Datina constituie o paralelă între muntele Olimp (aluzie la cel mitologic, grecesc), lăcaș al zeilor, și datina, atât revista cu titlul omonim, cât și datina cu sensul de tradiție.

Editorialistul incriminează pretenția lui Cezar Petrescu de a face parte din sfera superioară a jurnalismului literar, numai pe criteriul spațial, de trăitor în capitală, și restul în domeniu nu ar conta. Întrebarea implicită este ce legătură persistă între Olimp, cu toate percepțiile, mitologice și geografice, și un scriitor de limbă română, gazetar în București. „Olimpul literar” și „Datina” apar ca două talere, ale aceleiași balanțe, gazetăria autohtonă, însă fiecare taler, pe latura lui, contrabalansând în funcție de voința lectorilor de gazete. Taberele își fixaseră numărul de membri și de simpatizanți, pe când exponenții mișcărilor, modernistă ori tradiționalistă, redactori și conducători de publicații, erau încă predispuși migrației.

M. Gușiță susține ideea, menită să normalizeze raporturile dintre publicații, că nu spațiul unde apar conferă valoare, ci doar conținutul lor.

Vorbele lui Cezar Petrescu, apostrofate de M. Gușiță, fie au fost spuse în glumă, pentru a deconcerta eventuali inamici ideologici din afara Bucureștiului, fie a observat, în diverse periple prin țară, condiția economică a câtorva reviste și considera de prisos ca ele, precar financiar, să se angajeze în lupte inutile. Ar fi putut fi însă și vanitate în atitudine: „Cezar Petrescu în Cuvântul literar An II Nr. 5, ocupându-se de Revistele de provincie – inclusiv Severinul, deci Datina – „compătimește” aceste publicațiuni și le sfătuiește să nu-și ridice nasul din provincia lor, altfel zeii se vor mânia și le vor pune notă rea la conduită” (Gușiță, 1925). Sesizarea lipsei de oprobriu duce la scuze: „Înainte de răfuială, avem o datorie: Aceea de a cere iertare personal d-lui Cezar Petrescu pentru aceste rânduri. Aceasta o datorăm fiindcă d-sa a fost socotit totdeauna în cercul Datinei ca purtătorul unuia din cele mai de seamă condeie românești ale vremii” etc. (Gușiță, 1925).

Conducătorul publicației susține că profilul „Datinei” nu se va schimba, de la valorificarea tradiției, cu tot ce are specific în zona Mehedinți, într-unul combativ: „Deși n-am pus pană nouă condeiului, ne învrednicim totuși să răspundem Olimpului literar din București” (Gușiță, 1925). Era însă nevoie de o lămurire, încă o dată, a lucrurilor: revistele sunt valoroase prin conținut, nu datorită orașului în care apar. Truismul rămâne actual. Totul depinde bineînțeles, de nivelul gazetarului. Erau destui care foloseau criteriul apartenenței la o urbe ori alta, în comentariile pe marginea revistelor și a cărților. Acesta de fapt a fost principalul motiv de începere a unei controverse cu scriitorul de succes Cezar Petrescu.

A doua chestiune de actualitate, tratată în acest articol, se referă la activistul cultural, descris ca individ care pune mai mare preț pe participarea la diverse cenacluri, simpozioane ori festivaluri de literatură, ca pe operă în sine, pretinzând pe marginea acestor frecventări, obținerea unor premii.

M. Gușiță exclude subordonarea teoretică a revistei față de vreo publicație a capitalei, după cum era modelul în epocă: „Știm ce vrem și unde mergem. Dădacă nu ne trebuie, ne trebuie tovarăși. Teamă de judecata capitalei am zâmbit citind n-am avut nicicând și nu credem să ne îmbolnăvim de așa molimă” (Gușiță, 1925). Redactorii de la „Ramuri” luaseră ca părinte spiritual pe N. Iorga, mentorul „Sămănătorului”. Nu respinge însă cooperarea, dacă este făcută pe picior de egalitate și cu acei scriitori importanți și de același crez literar: „Și dac-am apelat vreodată la concursul scriitorilor din capitală, n-am făcut-o niciodată către scriitorii de mână a doua și a treia, cum ni se spune, ci numai către aceia pe care i-am socotit înfrățiți cu noi în aceleași credințe, în aceleași gânduri și năzuințe” (Gușiță, 1925).

Problemele materiale sunt la fel peste tot, în afara unor cazuri care sunt inserate cu panseul că dacă ai noroc și ești sprijinit din plin, ajungi să nu-i mai înțelegi pe alții fără subsidiu: „n-am avut încă norocul să dăm peste cineva care să adăpostească gratuit redacția și administrația Datinei în vreun palat și nici pe un altul care să ne dăruiască hârtia pentru un an de zile, cum a avut Gândirea d-lui Cezar Petrescu – de care lucru ne-am bucurat” (Gușiță, 1925).

Profesionalismul, redefinit atunci prin muncă efectuată exhaustiv, de la masa de lucru, unde se redactează articolele, până la participarea la tipărirea gazetei, caracteriza echipa de la „Datina” și deducem atmosfera de armonie în care se desfășura munca: „Suntem din aceia care am crescut și ne-am înfrățit de mult cu mirosul de cerneală, cu rigleții și cu șpaltul, cu corecturile și cu monotonia gemândelor tiparnițe.

Fără o adâncă cunoaștere a tehnicii tipografice, nici n-am fi plecat la drum” (Gușiță, 1925).

Este interesant cum este văzută revista, în acest moment median al intervalului de funcționare și în afara obiecțiilor care i s-au adus: „La Severin apare o nouă revistă de literatură foarte bine apreciată de către revistele din țară. Privită din punctul nostru de vedere, adică în ceea ce privește execuția și haina ce tipografică constatăm că bunul gust și simțimântul estetic al redactorilor imprimă și o notă aparte paginilor precum și copertei” („Grafica Română” An II Nr. 20).

Lasă un răspuns