O viață de luptă, suferință și speranță: VICTOR ROȘCA, inginer, scriitor și publicist

O viață de luptă, suferință și speranță:

VICTOR ROȘCA, inginer, scriitor și publicist

 

Daniela Gîfu, membră UZPR

 

Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montréal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică mereu, și adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experiența trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecați întâmplări de Acasă.

Așa l-am descoperit pe Victor Roșca, în anul 2006, în paginile revistei Candela de Montréal. O revistă născută din dragoste de neam și limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, și el trăitor în Montréal. Apoi aveam să regăsesc Candela de Montréal și în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, Victor avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească Filosofia discursului politic. Așa s-a născut o nouă prietenie.

Deși 2015 a fost un an foarte încercat pentru Victor, care și-a pierdut soția după o lungă suferință, a venit în România. Vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri față-n față. Ne-a rămas Skype-ul. Povestim. Despre viața unui Om-istorie, cum îmi place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montréal.

                                          

VictorRosca1

Foto 1. Victor Roșca în fața computerului, 2015

D.G.: Ce anume a răbufnit în tine de te-ai decis atât de îndârjit să-ți abadonezi țara?

V.R.: Am părăsit România în 1988 pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani în închisori, unde am cunoscut regimul de înfometare și munca forțată din lagărele de muncă din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub teroarea domiciliului obligatoriu. Și mai grav, în martie 1952, după eliberarea din prima detenție, executată în închisoarea elevilor din Târgșor, pentru că am refuzat să colaborez cu Securitatea și să devin informator, mi s-a înscenat un accident, cu intenția de a mă ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acroșat din rândul tinerilor de pe corso, în orașul Făgăraș, și a trecut cu roțile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin și o hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost paralizat.

 

Eu n-am abandonat țara de dorul aventurii sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din România din cauza suferințelor fizice și psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.

 

D.G.: Povestește-ne calvarul care a urmat până ai reușit să părăsești „raiul” comunist.          

V.R. Gheorghe Crăciun, acest Javert al Direcției Securității Regiunii (județului) Brașov, în 1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de urmările accidentului, a refuzat propunerea subalternilor săi de a mă scoate de sub urmărire și, în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire informativă, când informatorii erau marșrutizați (cuvânt utilizat în dosar) de înalții gradați către mine. Întrucât scăpasem cu viață de sub roțile camionului, el voia să-mi însceneze un  nou proces și să mă vadă iar după gratii. În 1959, după 6 ani, forțând prietenii și colegii de serviciu să devină informatori și  să dea declarații acuzatoare, a reușit să-și ajungă scopul, inculpându-mă în legătură cu Revoluția Maghiară și condamnându-mă la 4 ani de închisoare. Din 1958 mărimea condamnării nu mai era importantă. Deținuților ce executau sentința în lagărele de muncă forțată, deschise în 1958 în Balta Brăilei, li se putea prelungi punerea în libertate, cu o pedeapsă administrativă, la fiecare nouă scadență. Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului. Destinul însă n-a vrut să fie așa. Gheorghiu-Dej, îmbolnăvindu-se și cunoscându-și timpul îngăduit pe pământ, a făcut acel gest cu tentă umanitară, deschizând porțile pușcăriilor politice prin grațierile personale din 1963-1964.

 

D.G.: Așa a încetat excesul de zel al informatorilor, sau ai fost în continuare hărțuit până ai ales calea exilului?

V.R.: După a doua eliberare, în restul de 25 de ani, m-am târât printre informatori și oameni în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi, cenzurându-mi-se corespondența și instalându-mi-se camere de supraveghere în apartamentul familial.

În cei 30 de ani petrecuți în libertate, Securitatea a pus în mișcare, împotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative și rapoarte contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă informativă fiind comentată și urmată de noi instrucțiuni de urmărire. Și, fiindcă lucrasem în mai multe localități, pentru ca urmăritorii să fie siguri că sunt prins în păienjenișul plasei lor, fiecare nouă informație era transmisă din Brașov, capitala regiunii de reședință, organelor de Securitate din Sighetul Marmației, Miercurea Ciuc, Cluj, Timișoara, Câmpulung Muscel, Ploiești etc. Acești urmăritori înverșunați ai Securității județului Brașov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, m-au supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am lucrat, cu intenția de a mă aneantiza[1], fără să reușească.

Cu aceste date, culese din dosarele primite de la CNSAS, la 22 octombrie 2014  dr. Corina Ilea, de la Université de Montréal, a organizat o Expoziție întitulată Top Secret – The Good, The Bad and the Traced, ce a avut loc la Maison du Conseil des Arts de Montréal (Consiliul Artelor din Montréal) (http://www.artsmontreal.org), stârnind curiozitatea montrealezilor de origine franceză și a românilor care au asistat la vernisaj.

 

Dar ceea ce a răbufnit în mine, înăcrindu-mi viața și m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost decizia abuzivă și ilegală a Sfatului Popular al Municipiului Brașov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarășului Drăghici, Primul Secretar Municipal, a hotărât să-mi confiște unicul apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl dețineam în Brașov ca domiciliu stabil, pentru a-l închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin și care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept și-mi striga: Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a dat Partidul mie. Totul se petrecea în timp ce eu și soția lucram la Grupul de Șantiere Teleajen din Ploiești, unde aveam domiciliu de flotant și apartament din fondul de organizare de șantier, ceea ce ne dădea dreptul să ținem apartamentul din Brașov nelocuit.

 

După declarația avocatului Ministerului, în fața Ministrului de Construcții, eu eram singurul lor caz din țară căruia i s-a confiscat locuința de domiciliu stabil.

 

VictorRosca2

Foto 2. Familia Roșca. De la stânga la dreapta, Violeta, Elena, Victor și Narcisa, 2014

Atunci, împreună cu soția și cele două fiice studente, am luat decizia de a părăsi țara în care nu aveam dreptul nici măcar la o locuință personală. În urma acestei decizii, ambele fete     s-au căsătorit cu tineri cetățeni ai altor țări, părăsind România, una în 1984 și a doua în 1986. Eu cu soția, în urma unei invitații, în 1988 am făcut o vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am cerut și am primit azil și unde am rămas pentru totdeauna.

 

D.G.: Ne aflăm în anul 1988, când împreună cu soția ta reușiți să ajungeți în Canada. Și… rămâneți în acolo. Vorbește-ne puțin despre țara ta adoptivă și despre sentimentul pe care l-ai trăit și încă îl trăiești aici.                                                                                                                                                                                                          

V.R.: Canada este o țară capitalistă cu un regim social umanitar care oferă un sprijin financiar și cetățenilor care nu au un loc de muncă. Mai mult, nu există persoană cu vârsta de peste 65 de ani fără o pensie, chiar dacă n-a lucrat nici o zi în viața ei. Un alt fapt important este limita inferioară, minimă, a  pensiei, stabilită periodic de guvernul federal.

Canada este o țară cu o națiune în curs de formare, alcătuită în prezent din numeroase comunități culturale. 135 de ani, câți sunt de la data când au început programele de imigrare, nu au fost suficienți pentru constituirea unei națiuni canadiene. Un lucru este însă cert: deși în fiecare an intră zeci de mii de noi imigranți, căsătoriile din interiorul celor mai multe comunități etnice nu depășesc 25%. Or, numărul copiilor născuți în familii mixte, adică din părinți aparținând unor comunități etnice diferite, fiind mult mai mare, guvernul canadian are garanția că în timp se va naște națiunea canadiană.

VictorRosca3

Foto 3. Victor Roșca, 1957

Canada i-a primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor comuniste instalate de sovietici după al 2-lea Război Mondial; pe chinezi după retragerea lui Chiang Kai-shek; pe vietnamezi, cambodgieni și laoțieni după retragerea trupelor americane; pe unguri după revoluția din 1956 și pe sirienii ce fug de frica djihad-iștilor. Fiind o țară umanitară, primește solicitanți de azil politic sau umanitar, în toate momentele de disperare ale acestora.

 

De la primul pas pe care l-am făcut în Canada, am constatat că totul este la fel și, totuși, diferit de ce trăisem în România. De la zăvorul pe care apeși ca să deschizi ușa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea apartamentului. Totul diferea de ce lăsasem în țară.

 

D.G.: Dar despre comportamentul canadienilor ce ne poți spune?

V.R.: Referitor la comportamentul canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile, în autobuz, în metrou, chiar și pe stradă, a fost că, privind o femeie, ea îmi zâmbea. Chiar dacă o face din complezență, zâmbetul unui om te înseninează, îți descrețește fruntea.

O altă manifestare diferită, pe care am întâlnit-o la reuniunile familiale sau la discuțiile dintre bărbați, a fost aceea că la orice aluzie amuzantă se râde. Nu cu un râs schițat printr-o grimasă de om amărât, ci cu un râs zgomotos, în hohote, de om sănătos.

 

D.G.: Cât de dificil a fost să primești azilul și să te adaptezi într-o țară capitalistă?

V.R.: Începutul într-o nouă țară este dificil pentru oricine își părăsește locurile natale. (Oftează prelung).

În Canada, primul pas al unui solicitant de azil este susținerea unui interviu în care îți expui motivele cererii în fața unui juriu format din funcționari ai serviciului de imigrație. Solicitantul acceptat intră imediat într-un program numit COFI (Curs de Orientare și Formare a Imigranților), subvenționat de guvern și care se desfășoară pe o durată de 6-7 luni. În acest timp se învață limba franceză și noțiunile elementare necesare pentru a te putea descurca în viața cotidiană, inclusiv căutarea unui loc de muncă. În ultima parte a cursului se vizitează o stație de metrou, sediul poliției, o piață de legume și fructe a fermierilor, un mare centru comercial, orașul subteran al Montréalului, un film etc.

Când ne-am prezentat la centrul de imigrați, înaintea noastră era un șir de câteva sute de metri. Ajungând la ghișeu, o funcționară morocănoasă, fără să studieze motivele cererii, ne-a programat data interviului peste trei luni, punându-ne într-o situație dificilă. Ce era grav în această decizie? Faptul că, până nu erai acceptat, nu aveai dreptul la lucru. Or, fiica noastră era studentă, avea un copil mic și nu lucra, iar noi nu puteam să-i fim o povară în plus.

Nu mă așteptam ca funcționara imigrației să nu cerceteze motivele cererii, aveam copiile celor două sentințe, scoase din țară cu mare risc. Ca să forțez rezolvarea, m-am gândit să declar greva foamei. În acest scop, am plecat de la fiica mea. Și, cu ajutorul unei familii pe care o cunoscusem în urmă cu numai două zile, am închiriat un apartament. Pentru că nu aveam bani, am plătit doar pentru două săptămâni, timp în care speram să-mi rezolv situația. Am pregătit un memoriu prin care explicam directorului Serviciului de Imigrație din Montréal că, după ce scăpasem din pușcăriile și lagărele de muncă forțată comuniste și reușisem să ajung în Canada, este inuman să fiu tratat ca orice turist ce vrea să rămână în Canada. Căutam un loc unde să rămân cât va fi necesar și din care să pot contacta mass-media canadiană ca să le expun ziariștilor motivul ce m-a împins la această acțiune extremă. Memoriul urma să-l trimit, a doua zi, directorului Serviciului de Imigrație din Montréal.

Din întâmplare, în aceeași zi m-am întâlnit cu doamna Silvia Carpen, fiica unei familii de imigranți din anii 1900, translatoarea noastră de la imigrație. Ea m-a rugat să-i dau o copie a memoriului. Fără să-mi spună ce vrea să facă, doamna Silvia Carpen a vorbit la telefon cu directorul Serviciului de Imigrație din Montréal și cu onorabila doamnă Louise Robic, Ministrul Imigrației și, în același timp, Ministrul Comunităților Culturale din Québec. Cele două personalități, aflând motivarea cererii noastre, compătimindu-ne, au dispus rezolvarea imediată a dosarului. Și în aceeași seară, între orele 20:00-21:00, pe când eram cu soția în noul apartament, administratorul blocului (consiergiul) îmi bate la ușă și-mi spune că cineva mă așteaptă în stradă, într-o mașină. Am ieșit cu soția, imediat. Într-adevăr, în fața blocului era staționată o mașină neagră, luxoasă și înăuntru, pe primele bănci, erau două doamne. Apropiindu-mă de geamul mașinii am recunoscut‑o pe doamna Carpen. Dânsa ne-a făcut semn cu mâna să urcăm în mașină. Nu ne-a spus unde mergem. Abia când am ajuns în fața intrării clădirii de pe 1616 Dorchester (acum, René Levesque) am realizat că suntem la sediul Serviciului de Imigrație din Montréal. A doua doamnă din mașină era o consilieră a Serviciului de Imigrație.

Am ieșit din mașină. Consiliera ne-a invitat s-o urmăm. Înaintea noastră, a descuiat ușă după ușă, urcând undeva la etaj, într-un birou. În circa o oră și jumătate dosarul nostru era gata și, privindu-mă, îmi zice: Să-ți spun un secret: mâine dimineață, un document cu numele dvs. va fi depus pe masa Ministrului Federal al Imigrației pentru aprobare.

 

A doua zi am avut aprobarea onorabilului Ministru Federal al Imigrației. Am fost acceptați în program de urgență. A fost prima noapte de la sosirea noastră în Canada când eu și Linuca, soția mea, am dormit fericiți.

 

Din acel moment toate ușile ne-au fost deschise. Încă nu terminasem COFI și am găsit de lucru în profesia mea, pe un șantier de construcții. Soția, pentru a putea lucra, a urmat Colegiul în specialitatea educatoare de grădiniță și a lucrat la Commission Scolaire de Montréal. Din momentul în care lucram, cu fiecare zi ne integram din ce în ce mai bine în noua societate.

          

D.G.: Povestește-ne despre comunitatea canadiană de origine română pe care ai găsit-o când ai ajuns acolo.

V.R.: În 1988, când am ajuns în Montréal, comunitatea canadienilor de origine română era constituită din generația a doua a primului val de imigranți, veniți înainte și imediat după Primul Război Mondial, oameni școlarizați aici, în Canada, precum și din prima generație a refugiaților politici ce au părăsit România după al 2-lea Război Mondial, fugiți de teroarea dezlănțuită de dictatura comuniștilor victorioși.

Descendenții primilor imigranți, unii cu căsătorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din căsătoria refugiaților politici veniți după 1950, cu fete ale primilor imigranți. Mi-a plăcut explicația dată de Nicolae Pora, figură marcantă a comunității române. Povestindu-mi despre începutul său de viață în Canada mi-a spus: Am venit din Franța în 1950, între primii imigranți români. Eram tânăr și frecventam comunitățile române. Între fetele de aici am găsit o româncuță ce-mi plăcea. Dar eu vorbeam numai limba română, iar ea vorbea numai limba engleză. Eu o credeam deșteaptă pentru că știa engleza, iar ea mă considera deștept pentru că știam limba română. Și pe acest considerent ne-am căsătorit.

În general, cei din a doua generație erau școlarizați, aveau servicii în posturi de stat sau în întreprinderi și mulți erau lansați în comerț și chiar în imobiliar. Refugiații politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii: profesori universitari, doctori, conducători de departamente în spitale, ingineri în întreprinderi industriale și de construcții etc.

 

Comunitatea română pe care am găsit-o era una prosperă și activă, cu relații la imigrație, la primăria orașului Montréal, la înalte foruri religioase, la cele două guverne, provincial și federal. O comunitate integrată în viața socială, economică și culturală canadiană. Erau atunci două biserici în Montréal, Biserica Ortodoxă Română de Montréal, cu apelativul religios Buna Vestire, întemeiată de primii imigranți în 1914 și Biserica Ortodoxă Română Sfântul Ioan Botezătorul, înființată de reprezentanții patriarhiei de la București în 1973.

 

Urmărind istoria, am constatat că la Montréal comunitatea română s-a format pe lângă Biserica Ortodoxă Română Buna Vestire. Când am ajuns la Montréal, între enoriașii celor două biserici era o ură ce-i despărțea în două comunități antagoniste. Totul era întreținut și  exacerbat de oameni dirijați special de la București. Se lansau zvonuri împotriva personalităților, spre a-i discredita. Erau zvonuri gândite de oameni specializați în dezinformare.

Mă pregăteam să cer azil politic, când una dintre rudele apropiate din familie m-a avertizat: Să nu spui la nimeni că ai fost închis politic, că ăștia sunt în stare să te omoare! Mulți oameni dintre cei veniți cu valul refugiaților trăiau încă frica de mâna lungă a Securității, ca să mă exprim după jargonul în circulație atunci.

Eu am spus peste tot cine sunt și nu mi s-a întâmplat nimic. Este adevărat că mult mai târziu, când am publicat Experimentul Târgșor, s‑a găsit o persoană, un om cu școala profesională și liceul făcut la seral, să conteste tot ce am scris în carte. Or, eu, după ce am scris cartea, am dat sute de telefoane și am confruntat-o cu cunoștințele colegilor de la Târgșor, care încă mai trăiau, unii încă mai trăiesc și, cu această ocazie, concomitent, am reușit să adun în carte circa 600 de nume, dintre cei 800 de elevi care au trecut prin Închisoarea  de la Târgșor. De altfel, un colaborator al revistei Candela de Montréal a scris un articol, Răspuns unui denigrator, în care îl combate cu citate din cărți publicate de alți deținuți politici, arătând că tot ce spune el sunt fantasmagorii personale.

 

D.G.: Ce nu ți-a oferit România pe plan profesional?

V.R.: În februarie 1951, la ieșirea din închisoare, doi dintre colegii mei, ce făcuseră parte din grupul pe care îl înființasem în 1947 și care se eliberaseră după un an, erau deja morți în lupta cu poliția de graniță din Pădureni, Banat. Alți doi colegi, care nu putuseră fi arestați în 1948, fuseseră capturați de Securitate în ambuscade diferite și-și așteptau procesul; un altul se predase Securității și își executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronunțată în contumacie, în sentința dată la procesul din februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestați în1948, erau încă în munți cu grupul de partizani ce se lupta pentru supraviețuire cu Securitatea. În această situație, perspectiva mea de viitor nu era roză.

  Desigur, realizarea pe plan profesional depinde de pregătirea universitară. După mai mulți ani de închisoare puțini elevi au urmat studii universitare. Eu am avut o mare șansă în viață, fiind înzestrat de natură cu talent pentru matematică și o foarte bună memorie.

 

La aproximativ doi ani de la eliberare, după ce scăpasem din accidentul în care trebuia să fiu ucis, în toamna anului 1953, începând lucrul pe un șantier al Întreprinderii 504 Construcții Făgăraș, în urma reclamei de bun matematician pe care o aveam în Făgăraș, directorul Întreprinderii 504 de construcții, Leöb Micșa, îmi propune să-i meditez soția, ce urma facultatea muncitorească și era corigentă la matematică și fizică. După reușita soției l-am meditat și pe director, înscris la facultatea muncitorească, cursuri fără frecvență (Facultatea Muncitorească era înființată pentru școlarizarea cadrelor de partid și avea o durată de doi ani).

Leöb Micșa, deși de meserie zugrav, era vioara întâi în întreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau șase șantiere. Om inteligent, energic și hotărât, ordinele directorului erau executate de toți salariații.

Într-o seară, când făceam o oră de matematică, directorul scoate din sertarul său un formular, o recomandare din partea întreprinderii, și-mi cere să-l completez. Înapoindu-i-l l-a semnat și m-a trimis să-l iscălească și ceilalți responsabili politici. Toți au făcut-o fără comentarii, cu excepția Secretarului de Partid, care a adăugat: Eu știu cine ești tu, dar dacă semnează directorul o fac și eu. Drumul spre facultate îmi era deschis. Examenul n-a fost o problemă.

În 1958, la începutul anului V, colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul Securității Regiunii Brașov, cere Securității Capitalei (cf. dosarului primit prin CNSAS) să mă elimine din Facultatea de Construcții pentru că nu menționasem la înscriere că fusesem condamnat politic.

 

D.G.: Dar pe plan personal cu ce te-a dezamăgit România?

V.R.: În 1964, pe când executam construcția fabricii de mobilă din Sighetul Marmației, am avut a doua fetiță, pe Narcisa. La Sighetul Marmației am început din nou să simt că sunt supravegheat de Securitate. De atunci nu m-am mai stabilit în nici o localitate după realizarea obiectivelor din prima etapă pentru care eram angajat. Practic, din 1963 până în 1974 am schimbat zece localități (zece șantiere).

Anul 1967 a fost un an decisiv pentru mine. Întâmplător am aflat că Ministerul Învățământului organizează o sesiune specială, pentru toți absolvenții liceelor care n-au dat bacalaureatul în ultimii zece ani. La câteva zile l-am susținut și l-am luat. Din 1949 și până în 1959 (cred!) nu s-a mai dat bacalaureatul. În 1953 mă înscrisesem la facultate pe baza certificatului de absolvire. Cu diploma de bacalaureat în buzunar am plecat la București, la Ministerul Învățământului, care mi-a aprobat cererea de reînmatriculare în anul V, cursuri serale, la Facultatea de Construcții din Cluj. Pentru că la seral se făceau cinci ani și jumătate, în iunie 1969 mi-am luat examenul de diplomă cu media 10.

La terminarea facultății am fost angajat pe post de inginer șef la un Șantier din Miercurea Ciuc, Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai ales industriale și sociale. În 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Construcții din Pitești, mi-a propus și m-a angajat șef de șantier la construirea fabricii de ciment din Câmpulung (Muscel), amplasată la poalele muntelui Mateiaș, între Câmpulung și Dragoslave, cu șase linii de fabricație, unde numărul muncitorilor era în jur de 1500. În 1974 construcția era terminată și din 6 linii de fabricație deja predasem cinci pentru care lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind programele săptămânale stabilite de doi miniștri, interesați de ciment. Se lucra în două schimburi, de zi și de noapte. Eu nu plecam acasă până când schimbul II nu începea lucrul.

 

Securitatea lucra febril să-și finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea construcției    să-mi facă un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe motive, toate, inventate și neadevărate. Toate notele informative erau date nu de tehnicieni, ci de rezidenții Securității și informatorii lor.

 

Șansa mea că am scăpat neatins se datorează secretarului economic al Partidului din Câmpulung, un inginer din Lerești, lângă Câmpulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe șantier, știa ce sacrificii enorme făcusem ca să termin această lucrare. După ce a reușit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate, m-a sfătuit să nu mai accept niciodată funcții de conducere, fiindcă securitatea nu vrea să mă vadă realizat profesional și, toată viața, îmi va crea probleme.

 

D.G.: Care este pulsul vieții culturale în comunitatea română din Montréal?

V.R.: Când am ajuns în Montréal, în 1988, toată viața culturală a comunității române se organiza de Centrul Cultural Român și se desfășura pe lângă Biserica Ortodoxă Română Buna Vestire.

 

La acea dată nu exista nici o publicație în limba română. Lipsa presei în perioada 1900-1950 este explicabilă, pentru că primii emigranți, veniți în perioada anilor 1900-1914, erau țărani cu câteva clase primare. Unii erau chiar neștiutori de carte. Este însă de neînțeles faptul că nici între 1950-1990 nu a existat în Québec o presă scrisă în limba română, deși în această perioadă existau printre canadienii de origine română persoane bine pregătite pentru a o putea face.

 

În provincia Québec a existat într-un timp un buletin parohial scos de părintele Petre Popescu la Biserica Buna Vestire. Dar, pentru că în Canada buletinele parohiale nu sunt primite de Biblioteca Națională a Canadei și nici de Bibliotecile provinciale, astăzi nu se mai găsește nici un exemplar.

 

D.G.: Cum s-a reflectat asupra vieții culturale din comunitatea română din Montréal schimbarea de regim politic din România?

V.R.: Anul 1990 a influențat pozitiv atmosfera din comunitățile româno-americane. Atunci a apărut primul ziar, Luceafărul Românesc, care însă nu dădea evenimentelor (din România) organizate de Centrul Cultural Român nici o atenţie. Vechiul antagonism dintre cele două grupuri ale comunităţii încă nu era stins.

După evenimentele din Piața Universității, din 1992, când tineretul și-a dat seama că regimul instalat de comuniștii de rangul II nu putea fi reformat, în douăzeci de ani numărul românilor din Québec a crescut de la cinci mii la peste patruzeci de mii. Odată cu venirea noilor grupuri de imigranți români, s-a observat dispariția treptată a vechilor centre de întreținere a discordiei din comunitate.

 

În anul 1994, părintele Cezar Vasiliu, împreună cu câteva personalități de la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, înființează Biserica Sf. Nicolae, a treia din Montréal. Deși noua biserică nu avea o orientare politică, la început aceasta a adoptat o atitudine rece în relațiile cu Biserica Buna Vestire, în jurul căreia gravitau, aproape în totalitate, foștii refugiați politici din perioada 1950-1989. Tot în 1994, părintele Cezar Vasiliu a început editarea revistei parohiale Calea de lumină, cu articole culese din presa ortodoxă, încercând să creeze în jurul Bisericii Sf. Nicolae un al doilea centru de cultură. După câțiva ani a rămas doar editarea revistei pe internet.

În anul 1997 își face apariția ziarul Tribuna Noastră, al doilea ziar românesc din Montréal. Într-un articol, ziarul elucidează istoria unei asociații românești ce voia să reprezinte pe toți românii din Canada și care, în realitate, în exteriorul Québecului avea doar membri fictivi. În același an, va apărea și revista de literară și de cultură generală intitulată Candela de Montréal, ce își propunea să unească prin scris iubitorii de cultură, indiferent de opiniile lor politice sau de bisericile pe care le frecventează. Încă din primii ani de la apariție, Candela de Montréal a adunat în jurul ei personalități și scriitori canadieni valoroși. De la zece pagini, în 1999, când scriau prof. Wladimir Paskievici, scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dăncescu, prof Constantin Nedea și alți câțiva oameni deosebiți, a evoluat în timp la patruzeci și opt de pagini, incluzând între colaboratorii ei scriitori din toată Canada.

În anul 2000 ziarul Luceafărul Românesc își încetează activitatea. În același an apare ziarul Pagini Românești. Spre surprinderea generală, chiar în primii ani de la apariție ziarul și-a pus paginile la dispoziția unor articole regretabile ce au dezbinat și învrăjbit comunitatea.

VictorRosca4

Foto 4. La Standul ACSR, Târgul de Carte din Montreal –

în centru Victor Roșca și un grup de prieteni, în dreapta sa, Alexandru Cetățeanu, inițiatorul ACSR.

În anul 2004 apare ziarul ZigZag, iar în 2008 ziarul Accent Montréal, ce au creat o presă de informare și de dezbatere a opiniilor, mai ales politice.

În anul 2001 s-a înființat Asociația Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR), care i-a adunat într-o organizație pe toți scriitorii canadieni de origine română. În 2007, ACSR a înființat revista Destine Literare, în care, pe lângă canadieni, sunt publicați mai ales scriitori consacrați din România.

Din 2004 până în 2009 a funcționat pe internet revista literară Terra Nova, editată de Felicia Mihali.

După încetarea activităților Centrului Cultural Român (8060 Christophe Colomb), care a avut un rol extrem de important în viața culturală a diasporei române din Canada, în 2009 s-a înființat Asociația Culturală Română. Organizația și-a început activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte des Neiges), alături de Asociația Moldovenilor, sediu ce a  servit la înființarea altor asociații și la organizarea celor mai multe manifestări culturale din comunitate.

La Centrul Comunitar, alături de ACSR, din 2009 și-a început activitatea Cenaclul Mihai Eminescu. De-a lungul anilor s-au adăugat alte cenacluri și organizații culturale. Între acestea, începând din 2014, menționez Cenaclul de Istorie veche a românilor, Cenaclul de epigrame, etc. Datorită activității revistelor literare și asociațiilor culturale amintite, Montréalul a cunoscut, până în vara anului 2015, efervescența unui mare centru de cultură românească din Canada.

 

D.G.: Cum s-a resimțit în Canada căderea regimului Ceaușescu?

V.R.: În 1989, românii din Canada aveau o vedere largă asupra problemelor politice internaționale. Deja căzuseră regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania răsăriteană, până și Bulgaria lui Jidcov. Mai rămăseseră România și Albania. Așteptam din zi în zi să se anunțe schimbarea regimului din România. În vara lui 1989 am participat la cele două manifestații organizate în fața Ambasadei României din Ottawa.

 

După evenimentele de la Timișoara, personalități și pretinse personalități, ce deveniseră anticomuniste peste noapte, s-au întâlnit la Casa Română (clădirea socială a Bisericii Buna Vestire) și au decis să se țină o mare manifestație în fața Consulatului Român de la Montréal. S-au adunat vreo 500 de persoane, pe un ger de -200C.

 

Atunci am văzut pentru prima dată ipocrizia unor așa-zise personalități din Montréal. Unul dintre aceștia, la terminarea manifestației, s-a urcat pe soclul unei statui și a ținut un discurs nimănui, în timp ce un prieten îl filma. Mai înainte de căderea lui Ceaușescu, aceeași personalitate, împreună cu alți 6-7 pretinși opozanți, după ce au fost siguri de căderea dictatorului, s-au dus la Ambasada Română, la Ottawa, și s-au fotografiat cum aruncau cu ouă în clădirea ambasadei.

A doua zi după manifestația de la Consulat, vreo opt persoane ne-am dus la ambasada din Ottawa unde am dat jos steagul, am decupat stema comunistă și am cerut lista agenților trimiși în comunitate de la București. Așa-zisa revoluție, așteptată de câteva luni, a venit cu întârziere, pentru că lui Ceaușescu îi lipsea flerul diplomației. El nu învățase în pușcărie decât să fie dictator. Oricum, pentru românii din străinătate căderea comunismului, chiar dacă a fost făcută de cei care trebuiau să-l apere, a fost o mare eliberare sufletească.

 

D.G.: Ajungem la principalul motiv al acestor confesiuni… In martie 1997 conaționalii stabiliți în Canada aveau să se bucure de o nouă publicație în limba română. Mai mult, o publicație cu miez religios, dacă ne gândim că a luat ființă pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montréal. Însăși numele revistei, CANDELA, divulgă rolul de ghid spiritual pe care și l-a asumat.

V.R.: Inițial, în 1997, revista Candela de Montréal a fost concepută ca un buletin de informații pentru noii emigranți și ca un mijloc de popularizare a evenimentelor culturale comunitare, mai ales cele prilejuite de zilele naționale, istorice. După doi ani de tergiversare a înregistrării, din cauza numelui Candela, utilizat de mai multe societăți, în 1999, revista a putut să apară cu numele de Candela de Montréal, ca o societate non-profit, cu scop cultural. Niciodată nu s-a pus problema să fie o publicație religioasă.

Problema cea mai spinoasă a unei reviste de cultură rămâne finanțarea ei constantă și de lungă durată. Ajutorul guvernului provincial nu era posibil din două motive: s-ar fi denaturat scopul revistei, iar în cazul colaboratorilor școliți în România era imposibil să publicăm 50% din conținut în limba franceză. În viitor, când majoritatea cititorilor și colaboratori revistei vor fi din generația a doua, care, deși vorbesc limba română, nu știu să citească românește, probabil această condiție se va respecta de la sine.

 

În emigrație, biserica este singura instituție ce îi unește pe români, indiferent de diferențele dintre ei. Ea poate, de asemenea, subvenționa o revistă literară. Dintre cele trei biserici ortodoxe române existente în 1997, Biserica Buna Vestire a fost singura care avea o vocație culturală și capacitatea financiară s-o facă. Ea susținea deja financiar toate activitățile culturale ce se țineau la Casa Socială a Bisericii (Casa Română). Întrucât preotul paroh al bisericii, părintele Petre Popescu, era un om deschis la cultură, atât Sfinția Sa cât și  Comitetul Parohial au acceptat subvenționarea revistei Candela de Montréal, fără să-i impună o tentă religioasă.

 

Articolele publicate în revista noastră au teme cu caracter religios, istoric și cultural. Accentul, însă, este pus pe creații literare.

 

D.G.: Povestește-ne puțin despre preocupările tale literare din România?

V.R.: Gustul pentru literatură l-am căpătat în cei șase ani de închisoare politică. La ieșirea din închisoarea elevilor de la Târgșor știam pe dinafară circa 150 de poezii, multe scrise de Mihai Eminescu.  După evenimentele din Ungaria, în Penitenciarul Codlea (Braşov) am avut şansa să stau în aceeaşi celulă cu un grup de scriitori germani: Hans Bergel, anchetat pentru nuvela Prinţul şi bardul, părintele Andreas Birkner, pentru nuvela Scroafa cu cei şapte purcei, Georg Scherg, profesor universitar de limba germană de la Universitatea din Cluj, criticul literar Wolf Aichelburg şi tânărul teolog Harold Siegmund, poet. Aici, în fiecare seară, se discutau diferite cărţi de literatură, romane şi filme. Pentru prima dată am început şi eu să povestesc filme, cărora le adăugam scene palpitante, inventate de mine. Tot aici, profesorului Georg Scherg mi-a predat lecţii de istoria literaturii germane, prezentate în paralel cu istoria literaturii franceze, pe care o studiasem în cursul superior de liceu.

După a doua condamnare, dată în februarie 1960, fiind internat în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei, unde ne-au dat cărţi de citit, între maculatura ideologică se găseau şi cărţi de literatură ale clasicilor ruşi. Seara, într-o baracă cu 250 de intelectuali, între paturi suprapuse, citeam la lumina unor becuri chioare. Tot atunci am început să scriu cu acul pe săpun. Scriam mai ales reflecții, pe care la sfârșit le ștergeam. Și, în discuții cu profesorul Crișan din Cluj, am descoperit curentul literar existenţialist. Am citit mai târziu cărţile lui Albert Camus, Jean-Paul Sartre şi ale precursorilor Miguel de Unamuno şi Søren Kirkegaard, teologul danez. Am cunoscut ideile lui Martin Heidegger, apoi am citit Sigmund Freud, eseurile filozofice ale lui Henri Bergson, cu intuiţia ce nu poate fi comunicată decât prin inteligenţă.

In 1963, afară, după eliberare, am continuat să citesc, epuizând cărţile scrise de clasicii ruși. După 1974, la Ploieşti, schimbând munca de şantier cu cea dintr-un  birou de proiectare, după program, în fiecare zi, vizitam librăriile. Începusem să scriu. Însă ce scriam rupeam imediat. Era vremea când erau vânaţi foştii puşcăriaşi ce-şi scriau memoriile.

 

În România aspirațiile mele, oricare ar fi fost ele, deranjau Securitatea. Trebuia doar să lucrez și să mă ocup de familie. Orice altă inițiativă mi-ar fi adus numai necazuri.

 

D.G.: Cum ai ajuns la decizia de a publica o revistă literară?

V.R.: Stabilit în 1988 în Canada la vârsta de 61 de ani, pentru că în România nu avusesem dreptul la nici o inițiativă de anvergură, voiam, totuși, să fac ceva deosebit. În afară de faptul că am lucrat până la pensie, în week-end-uri și în vacanțe scriam. În Montréal am început să scriu din primele zile de la sosire.

De la început, în paralel cu lucrul, m-am implicat în viața culturală comunitară. Fiind ales vicepreședintele Centrului Cultural Român, organizam festivitățile de zilele naționale ale României, la Casa Română. Mai târziu, am realizat că asta nu era destul, mai trebuia să existe și o publicație care să popularizeze toate aceste activități culturale și care să susțină supraviețuirea limbii și a identității române a comunităților.  

 

D.G.: Cum a fost gândit proiectul Candelei de Montréal? A fost un proiect gândit etapizat?

V.R.: După primele două numere am găsit un redactor tehnic dispus să lucreze pe termen lung. Împreună am decis ca revista să fie scrisă de scriitori canadieni și să se adreseze canadienilor de limbă română.

În 2007 a apărut revista Destine Literare. Circa 95% din articolele publicate în această revistă sunt scrise de scriitori din România și din alte țări și doar 5% sunt scrise de scriitori din Canada. Atunci am considerat că e necesar să avem, totuși, punți de legătură cu țara. Dar ca să se justifice existența celor două reviste literare era necesar ca, în revista noastră, aceste colaborări să fie excepții. În revista Candela de Montréal 95% dintre articole sunt scrise de scriitori din Canada și doar 5% de scriitori din România.

La început, nefiind siguri de viitorul revistei, nu știam dacă vom găsi colaboratori pregătiți să scrie, nu știam cine vor fi cititorii, iubitorii de literatură. Și, încă nu cunoșteam atitudinea noilor imigranți față de cultură și posibilitățile lor financiare de a o cumpăra, întrucât ziarele românești se distribuiau gratuit. Așa că am lăsat timpul să hotărască și timpul a decis în favoarea revistei Candela de Montréal.

 

D.G.: Povestește-ne de evoluția publicației Candela de Montréal.

V.R.: Primele numere ale revistei aveau doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activităților culturale organizate de Centrul Cultural Român, al cărui vicepreședinte eram, am mărit tirajul revistei cu fiecare nou număr. De la apariție, redacția s-a echipat cu aparatură electronică modernă, atât din banii proprii cât și dintr-o primă și singură subvenție de la guvernul Provinciei Quebec.

 

Pe parcursul celor 18 ani de existență revista a evoluat an de an, odată cu dezvoltarea activităților sociale și culturale ale comunității române. Astăzi revista a ajuns la apogeu, Candela de Montréal este o publicație prestigioasă de literatură și cultură generală românească, la care scriu scriitori din toată Canada și care se adresează tuturor canadienilor de origine română.

 

În privința numărului de pagini, în ultimii trei ani ne-am oprit la 48. Am luat în considerare prețul de vânzare, cheltuielile de tipărire și costul trimiterii revistei la abonați.

În colaborare cu mai mulți graficieni talentați, organizarea materialelor, atât în pagină cât și în revistă, și-a îmbunătățit continuu aspectul.

În ultimii ani, prin includerea în redacție a unor noi talente scriitoricești, s-a dat revistei un nou impuls privind calitatea conținutului. Pe primele pagini ale revistei, în toate numerele, se publică un eseu cu tematică religioasă, tradiție păstrată de la preotul Petre Popescu și continuată de noul paroh, preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade din viața și istoria comunității și a Episcopiei Ortodoxe a Americii. Pentru imigranți, biserica a rămas cea mai prestigioasă instituție românească din cadrul comunităților, în jurul căreia s-a constituit fiecare comunitate și numai în jurul acesteia va putea supraviețui limba și identitatea română a comunităților. Penultima pagină publică o parte dintre ultimele știri culturale apărute în comunitate. Pe coperta a doua, în fiecare nou exemplar prezentăm cititorilor trei dintre cărțile apărute în ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine română.

În primii cinci ani, 1997-2001, așa cum am mai menționat, s-a urmărit sprijinirea noilor imigranți pentru integrarea atât în societatea canadiană cât și în tradițiile comunității române. În acest sens s-a publicat un serial cu istoricul evenimentelor de la înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Americii și cronici de istorie a comunității locale.

În 2001, înființându-se ACSR și apoi Cenaclul Eminescu, au apărut noi scriitori și poeți ce au devenit colaboratorii revistei Candela de Montréal.

În următorii cinci ani, între 2002-2006,  comunitatea românilor din Québec mărindu-se, a crescut și numărul scriitorilor și al iubitorilor de cultură. S-au făcut cunoscuți în Montréal Felicia Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu – prozatori, George Filip – poet, Livia Nemțeanu – poetă și prozatoare, cunoscuți încă din țară. Ajunși în Canada, ei au continuat să-și publice primele volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul revistei Candela de Montréal din anul 2000.

Din 2007, după 15 ani, revista a ajuns la maturitate.

Astăzi Candela de Montréal este un nume cunoscut în Canada, însă mai puțin în România. Conținutul și calitatea articolelor, estetica revistei au ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe articole, publicate în edițiile acestor ani, sunt de proză și poezie, recenzii de carte, scrise de autori canadieni de origine română, precum și prezentarea unor personalități remarcabile, oameni de cultură, scriitori, pictori etc.

Scopul inițial al revistei Candela de Montréal s-a orientat spre promovarea literaturii scrise de scriitori canadieni de origine română. Colaboratorii revistei sunt din comunitățile marilor orașe canadiene, Vancouver, Kitchener, Toronto, Montréal, Laval, Drummondville etc. Printre scriitorii din România te numeri tu, dragă prietenă, alături de Daniela Voiculescu, Elena Olariu, care sunteți prezente în fiecare număr, iar Iuliana Onofrei și Gheorghe Răducan au apariții ocazionale.

 

D.G.: Cum a primit comunitatea română din Montreal filele Candelei?

V.R.: Există patru motive care mă fac să cred că revista satisface exigențele publicului montrealez. Mai întâi, pentru că revista se vinde, apoi pentru că a avut o evoluție remarcabilă datorită înmulțirii colaboratorilor; de asemenea, revista e susținută financiar de comunitate și pentru că apariția ei este așteptată de cititori.

 

D.G.: Dar scriitorii? Există o apetență mai mare spre filele Candelei din partea celor din România sau din partea românilor trăitori în Canada? Sau în alte țări?

V.R.: Datorită înființării, în Montréal, a Cenaclului Eminescu, cei care au darul exprimării în scris s-au adunat și mereu se adună să-și citească scrierile în cadrul cenaclului. Dacă un eseu citit în cenaclu reprezintă o satisfacție, faptul că este publicat în Candela de Montréal, unde  va fi citit de sute de persoane și va fi depus la Biblioteca Națională a Canadei și la Biblioteca Națională provincială, este o satisfacție mult mai mare.

 

Desigur, înclinația scriitorilor canadieni spre Candela de Montréal este mai mare decât a celor din România, care o cunosc mai puțin, ca și a celor din alte țări, care poate nici n-o cunosc. Nu putem vorbi de apetența scriitorilor din România pentru Candela de Montréal atâta timp cât politica redacției s-a limitat la extinderea revistei în orașele canadiene. Dacă în primii  ani revista era cunoscută doar la Montréal, am ajuns să fim cunoscuți în Laval și Drummondville (Québec), la Vancouver (Columbia Britanică) și Toronto, Kitchener (Ontario), iar în prezent și în Brampton (Ontario).

 

Astăzi suntem în etapa când realizăm că este timpul ca scriitorii din Țară să cunoască preocupările literare ale comunităților românești din Canada. Și mi-ar place să realizăm din când în când un schimb de articole cu revistele din Țară și poate din alte locuri de imigrație a românilor.

 

D.G.: Cum este promovată revista Candela de Montréal? Întreb, fiindcă vizibilitatea ei necesită încă un efort comun, al românilor din Canada și al celor din România, pentru lărgirea grupului de semnatari, susținători etc.

V.R.: În Canada ne-am făcut cunoscuți prin colaboratorii din fiecare oraș. Realizăm că ar trebui făcut mai mult pentru lărgirea sferei cititorilor din aceste orașe, pentru a deveni cunoscută ca la Montréal.

În România suntem cunoscuți doar izolat, de diferite personalități. Aici ar trebui făcut mult mai mult. Până în prezent am făcut un schimb sporadic de articole doar cu revista Constelații Diamantine, cu doamna Doina Drăguț. În viitor ar trebui să găsim o cale de a realiza acest deziderat. Desigur, aceasta n-o putem face decât cu ajutor din Țară, la care reflectăm doar acum, împreună cu cei care deja ne citesc.

 

D.G.: Ce ne poți spune de familia Candelei? Cât a fluctuat ea?

V.R.: Da, într-adevăr, echipa redacțională s-a schimbat de mai multe ori. La ora actuală este echipa cea mai calificată, formată din doamna Ortansa Tudor, licențiată în litere, fostă profesoară de limba română, autoare de cărți de poezii pentru copii, de traduceri din limba franceză și multe altele; domnul Mircea Gheorghe, licențiat în litere, prozator, ziarist, traducător; domnul Nicolae Marinescu, absolvent de teologie, ziarist și informatician. În redacție mai sunt pr. Liviu Alexandrescu – consilier,  Angela Faina – imaginea artistică a revistei, Victor Roșca – redactor șef și Marius Neaga – redactor tehnic. (Surâde).

 

D.G.: Acum o provocare. Istorisește-ne o întâmplare din viața Candelei de Montréal pe care nu ai menționat-o până acum.

V.R.: Îmi amintesc de-o seară frumoasă de toamnă a anului 1989, cam la un an de când mă stabilisem în Montréal, când mergeam la un curs de limba engleză care se ținea la Casa Socială a Bisericii Buna Vestire. Mă împrietenisem cu profesorul, ajungând să discutăm diverse subiecte. Își cumpărase de curând un computer și un xerox. Atunci mi-a venit o idee:

–      Măi, Radule, îți propun să scoatem împreună o revistă.

–      Grozavă idee. De acord. Mai discutăm ca să punem la punct câteva detalii.

După puțin timp, eram deja în anul 1990, aud că el a lansat un ziar, dar cu alți tovarăși. Nu mă invitase nici măcar la lansare.

Când l-am reîntâlnit, i-am zis:

  • – Bine, măi, Radule, ai scos un ziar fără să-mi spui un cuvânt. Așa ne-a fost înțelegerea?

Răspunsul, exclusiv comercial, avea să mă trezească definitiv:

–      Bine, măi, Victore, omul care are bani face ce vrea cu ei.

Vădit debusolat, am decis ca după ce mă așez mai bine în Montréal să scot și eu o revistă. Una care să-i unească pe români, să promoveze literatura scrisă de românii din Canada și care să lupte pentru păstrarea limbii și identități noastre naționale, așa cum o fac de mii sau de sute de ani alte etnii. O luptă care trebuie dusă de aici, prin masa miilor de imigranți, fără ajutor și imbold din afară.

Așa a apărut Candela de Montréal.

 

………………………………….

 

VICTOR ROȘCA (n. 17 decembrie 1926, Râușor, județul Brașov) a  absolvit Facultatea de Construcții a Universității Tehnice din Cluj-Napoca în 1969. A fost arestat în 28 iunie 1948, în timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de închisoare corecțională, pedeapsă săvărșită în Penitenciarul Târgșor. În 28 iunie 1950 i se va prelungi detenția și va fi eliberat în 1951 din Penitenciarul Ploiești, însă i se stabilește domiciliu obligatoriu în satul natal  până în anul 1952. În 1958, fiind deja student în anul 5, este exmatriculat pentru că fusese deținut politic. Va fi din nou arestat în 1959 pentru manifestări legate de Revoluția din Ungaria, fiind condamnat la 4 ani închisoare corecțională. De data aceasta execută pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei și este eliberat în 1963 de la Formațiunea Ostrov în urma unui decret de grațiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Șicanele din partea autorităților vor continua. În 1988 reușește să plece, împreună cu soția, în vizită la una dintre fete care se afla în Canada. Este și momentul când se decide să ceară azil politic.

În Canada, Victor Roșca devine o voce reprezentativă în una dintre cele mai vechi comunități canadiene de origine română. Întemeiază în anul 1997 revista literară Candela de Montréal, fiind și redactorul-șef al acesteia. Are o fructuoasă activitate publicistică, cărți însă publică mai puțin. Amintim: Moara lui Kalusek – Începutul represiunii comuniste (1997), și Experimentul Târgșor – începutul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din București.

 

18 decembrie 2015, Iași-Montreal

[1] Toate datele menționate mai sus sunt extrase din dosarele Securității, primite de la CNSAS:

Lasă un răspuns