O seară la conac, de Virginia Nicola. Debut liric

O SEARĂ LA CONAC
Soarele aruncă pe cer săgeţi de foc,
Culorile dansează într-un satanic joc.
Amurgul e aproape şi ziua se sfârşeşte,
Iar luna, triumfală, din nouri se iveşte.

Acolo unde întunericul se-mbină cu magia,
Iar astrul rece-al nopţii aduce nostalgia.
Se-nalţă trist castelul vampirului în noapte,
La ceas târziu. În juru-i se-aud câteva şoapte.
Şi vântul lin foşneşte prin ramuri de castan,
Iar contele-fantomă apare la un geam.
Privirea sa pierdută cuprinde depărtarea,
În timp ce-un orologiu amplifică strigarea.
Un fulger luminează macabrul său castel
Şi-o mută arătare apare lângă el.
În rochia ei neagră, ce pare de catran,
Cânta un cântec sumbru, cu glasu-i diafan.
 
Buciumul răsună undeva pe-un deal.
Începe ninsoarea şi totu-i ireal.
Vântul se-nteţeste şi fulgi mari cad din cer
Peste castelul falnic, ce se-nălţa stingher.
Şi undeva sus, pe castel, la ora cea târzie,
O cucuvea cânta sinistru spre dânsul, ca să vie.
Dar contele nu asculta a păsării chemare
Ci euforic el privea, zâmbind, în depărtare.

O părere la “O seară la conac, de Virginia Nicola. Debut liric

  1. Tot astfel,…

    Tot astfel, când priveam, spre codrii-n țeapă,
    Atâta humă – doar pustiu – nici apă –
    Peste Castelul Lumii – din Carpați –
    De-atâția mari milogi – înconjurați –

    De-atâția îngeri, ce de-atâta vreme,
    Se luptă pentru-o mână de poeme,
    ca să-și ridice – doar – și ei – în minte –
    O Catedrală – numai – de cuvinte –

    Am scris – doar vreo 300 – dintr-un Neam.
    De buni erau – sau răi – eu nu știam.
    Doar că prin ei, întreaga Lume vie,
    A unui Plai și Grai – de Românie –

    Își ridica – spre ceruri – o solie:
    – Veniți, căci suntem de atâta vreme – gata!
    Veniți să ne luați plata ! SĂ DAȚI PLATA!
    Aici, în Sanctuarul din Carpați!

    Noi suntem Voievozi, Martiri, Bărbați!
    Și draci n-am fost – am fost doar condamnați
    La tragerile țepilor pe roată!
    La fiecare carne, sfârtecată!

    La ochii scoși, la limbile strivite!
    La oasele, în colți de zbiri, strivite!
    La jecmănit, și luat – tot în cuțite!

    Și-acum – din pomenire-n pomenire,
    Veniți și dați și voi – dintr-o iubire –
    Ce-i mai presus de naștere – și fire!
    Ce-aveți mai infinit – din Omenire!

    Tot astfel, când priveam spre codrii-n floare,
    Creșteau pe lume ghiocei din două
    Culori – de lume veche – lume nouă –
    Și suflete – perechi – mărgăritare!

    Și în suflarea noastră-atâta rouă!

    1 martie 2017

Lasă un răspuns