Ioan David: O istorie a ziarului

O istorie a ziarului

de Dan Ionescu

La editura Augusta din Timişoara, Ioan David a publicat Presă şi cultură, volum de surprindere potrivită a raportului dintre intenţie şi tipărire a unui ziar, precum şi a dozei de cultură pe care un organ de presă o antrenează în circulaţie, în dispoziţia vreunei ideologii sau a unei opţiuni de viaţă. Cu o prefaţă semnată de profesorul Crişu Dascălu, care observă „o altfel de istorie“, în capătul unui travaliu abil de care dă dovadă Ioan David, volumul este astfel structurat: Capitolul I – Începuturile presei în lume, capitolul al doilea, Presa românească, al treilea, Presa românească din Banat.

Publicaţiile în limba română apărute în Banatul tradiţional şi zona mărginaşă acestuia în secolul al XIX-lea şi până la marea Unire sunt abordate elementar în partea finală a cărţii. Anexele cuprind prezentări ale unor publicişti „cu însemnate contribuţii la dezvoltarea presei şi filologiei româneşti“, precum şi o clasificare a periodicelor după mai multe criterii: tematica abordată, locul apariţiei şi numărul de apariţii. După tematică, avem presă de tipuri diverse: politică, independentă, muncitorească şi antisocialistă, pedagogică, sătească, religioasă, feminină.

Mijloacele de comunicare premergătoare ziarului clasic au avut, afirmă autorul, „diferite nume: cronici, în Babilon şi Egipt; efemeride, în Grecia antică; Ti Bao, în China; Analele pontifilor, la romani; cronici orale, îmbrăcând în a doua parte a Evului Mediu, un caracter organizat; gazeta-manuscris, în Italia, Germania, Franţa, Anglia şi Rusia“. Dintre acestea, cel mai mare succes, mai cu seamă în Veneţia şi Roma, importante centre politice şi comerciale, au cunoscut, în secolul al XVI-lea, gazetele-manuscris, datorită politicii redacţionale care deservea la obiect, interesele unor comercianţi versaţi. În plus, caracterul pur informativ a fost dublat în timp, de cel polemic, apoi, de cel satiric, iluzia de spectacol şi de vie dispută a cititorilor, de partea unui protagonist, sporind audienţa.

În subcapitolul Precursori, constatăm, surâzând datorită aceleiaşi note care s-a exersat de timpuriu, fără a se dezminţi vreodată, grija pentru vremea individuală şi pentru starea de informare a colaboratorilor, cum spiritul capitalist american a acţionat şi asupra gazetelor-manuscris, care au pătruns în coloniile de englezi din America de Nord, în secolul al XVII-lea. A devenit exemplu „cazul dirigintelui de oficiu poştal din Boston, John Campbell, care deschidea scrisorile ce soseau în portul american şi, pe baza conţinutului lor, redacta gazete-manuscris, pe care, apoi, le difuza personalului administraţiei coloniale britanice“.

În partea denumită Presa periodică, profesorul Ioan David identifică premisele apariţiei ziarului propriu-zis „cu periodicitate, număr şi dată de apariţie, cu titlu“. Specificaţiile sunt preluate de la Melvin L. de Fleur, din studiul acestuia, scris împreună cu Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă.

Trei factori esenţiali, consideră autorul, au impulsionat debutul presei periodice: a) burghezia, ca nouă clasă politică, avea nevoie de presă pentru satisfacerea cerinţelor sale economice şi ideologice; b) descoperirea tiparului şi producerea hârtiei pe scară industrială; c) organizarea difuzării publicaţiilor.

Secţiunea Ziare pentru toată lumea este precedată de prezentări ingenioase ale celor mai importante ziare din lume.

Primul ziar a fost tipărit la Anvers, în Ţările de Jos, la 17 mai 1605, de către tipograful Abraham Verhoeve. Publicaţia sa, „Nieuwe Antwersche Tijdinghe“, anunţă încă de la primul număr, două funcţii distincte ale presei: organ de informare şi instrument de influenţare a cititorilor.

Şi presa românească a înregistrat evoluţii similare celei universale, dar particularitatea mereu a fost dată de idealurile naţionale, a căror intensitate configura atribute noi limbii: unitate şi patos.

Informaţiile sunt limpezi şi orientate asupra unor probleme de mare importanţă, de patrimoniu, care interesează un public tot mai larg.

Tipărituri premoderne, numite de profesorul timişorean „rude îndepărtate ale ziarului actual“, au fost foile volante: ordonanţe, decrete, porunci protocolare, rugăciuni, manifeste ş. a. Acestea au pregătit apariţia calendarelor.

Cel mai vechi calendar românesc este „Calindarul lui Şoanul“ [1731], consemnat de cronicarul transilvănean, protopopul Radu Tempea, în Istoria besericei Scheilor Braşovului.

Primele ziare româneşti au fost tipărite în 1829: „Curierul Românesc“, 8 aprilie, în Bucureşti, prin grija lui Ion Heliade Rădulescu, „Albina Românească“, 1 iunie, la Iaşi, editată de Gheorghe Asachi. În Transilvania, mai târziu, în ziua de 12 martie 1838, George Bariţiu a scos la lumină „Gazeta de Transilvania“.

„Curierul Românesc“ reprezintă primul cotidian în limba română. Autorizaţia de funcţionare a fost obţinută de către Dinicu Golescu.

Ioan David propune o carte importantă, evidenţiind din culminaţia spirituală a fiecărei epoci, inclusiv contemporane, în analiză comprehensibilă, cu unghiuri interesante, acele detalii care în angrenaj au facilitat modernizarea opticii în domeniul presei.

  

Lasă un răspuns