O înviere spectaculoasă, de Liviu Florian Jianu. Teatru absurd

O înviere spectaculoasă
 
         Din nefericire, se mai și moare, Igor Pavlencici…
         Din nefericire, nu am auzit de unul, să nu mai și moară, Kiril Dudeevici..
         Și cu toate acestea, nimeni nici nu vrea să audă de înviere…
         Păi, cine vrea să moară, Igor Pavlencici? Este un lucru sănătos?

         Nu este, Kiril Dudeev, nu este… Trebuie să recunoaștem până și noi.. Lumea medicală… Nu este sănătos să vrei să mori… Cum să îți mai ardă și de înviere, după o asemenea dorință?
         Și cu toate acestea, am văzut destui pacienți, Kiril Dudeevici, care se săturaseră…Trași ca lămâia… nemâncați… Nebăuți… într-un singur picior… împănați cu furtunuri… Cu câte o fiică, alergând între ei, și ușă, și coridoare, cu câte un ginere,  venit de la datorie, cu șapca pe chelie, mai mult să contemple, și să dea din umeri, la asemenea poezie, că ei, ăștia, din familie, i-au spus bătrânului să vină să se opereze odată, că nu mai poate  decât să se chinuie, și să îi chinuie, și pe ei,  și el se încăpățâna să nu o facă, căci o mai făcuse odată, și rămăsese fără un picior. Cel drept. Și acum, mai avea unul, doar, bun la toate. Stângul. Care începuse  să i se învinețească.
Și nici de mers – nu mai putea să meargă. Nici de ieșit afară, singur. Și chiar și de mâncat, se săturase.  Mai spunea un singur lucru, Kiril Dudeevici: unde vreți să mă mai operez? Pe mine mă așteaptă moartea!
Și ei, Kiril Dudeevici, ei nu, și nu, stai cuminte tata socrule, stai cuminte, tată, că te faci dumneata, într-un picior, bine, și ai să poți să urinezi iar! Fără să te doară!
         Acesta era marele har?
         Da, Kiril Dudeevici! Acesta! Să poată să urineze, fără dureri, iar!
         Și i s-a acordat?
           S-a făcut tot posibilul!
A primit un loc acolo. Pe un pat de spital. Înconjurat de toată mila, și dragostea – pe care nici nu o mai suporta. Ba chiar, Kiril Dudeevici, ba chiar, pe vremea aceea, le funcționa și instalația de aer curat. În întregul spital. Și deodată, s-a sufocat.
         S-a sufocat, Igor Pavlenko?
         Da. S-a sufocat. Au auzit  și l-au văzut cei din jurul lui. Erau pe acolo și ai lui. Și au început să strige. Să vină cineva. Și au venit, și i-au pus o mască, și au dat drumul la oxygen, și așa, și-a mai revenit. Și cineva a strigat: repede! Direct în sala de operație! Nu mai e timp!
         Și operația a reușit?
         A reușit, Igor Pavlenicici. A reușit. A venit ginerele lui în salon, cu chipiul pe chelie, grăbit, ca orice om în drum spre datorie, i-a luat măruntele lucruri, o cană, și-a șters fruntea nădușită, a oftat ușurat, și a transmis:
“A murit.
     Ce puteam să  facem? Oricum, se chinuia, și ne chinuia și pe noi.  Trebuia să i se taie și celălalt picior. I-a fost curățat aparatul urinar. Acum, alt zor. Trebuie să ne ocupăm de înmormântare. “
 
         Am putea spune, Igor Pavlneici, am putea spune că moartea este un mare har!
         Am putea, Kiril Dudeevici… Am putea… Cu o singură condiție…
         Care?
         Să nu doară…
 

Lasă un răspuns