O interesantă geografie a spiritului, de Anca Sîrghie

O interesantă geografie a spiritului 

-DE LA CENTENARUL MAMEI LA ANIVERSAREA AUTOAREI-

De când ne-am cunoscut, prin hazard, cu câțiva ani buni în urmă, la Cenaclul “Nicăpetre” de pe lângă ziarul Observatorul” din Toronto, Canada, pe Veronica Pavel Lerner o socotesc o ființă cu totul specială. Au urmat în răstimpuri două revederi în Canada. Dar cum nu se cădea să semene între ele, Veronica a organizat răgazurile care ne-au fost date în feluri diferite și cât mai pline de sens; așa au rămas și acelea niște cadouri îmbogățitoare spiritual și sufletește greu de uitat, adăugate la dialogul nostru de internaute care ne comunicăm adesea noutățile sau realizăm chiar colaborări, ca atunci când, la rugămintea ei, am prefațat o antologie de literatură contemporană.

Astăzi, în anul 2017 abia început, este ziua Veronicăi și nu mi-am putut lua gândul de la ea, așa cum mă aflu ca oaspete al copiilor mei la Denver Colorado. Am redeschis cartea Oameni pe care i-am cunoscut” cu care ea, autoarea, Veronica Pavel Lerner, mi-a dat un prilej de desfătare în ceasuri dedicate lecturii. Cert este că volumul acesta n-a avut sorta obișnuită a cărților citite, căci îl reiau în răstimpuri, chiar acum purtat de la Sibiu în bagajul de America, cu aceeași plăcere, spre a găsi imaginea unei lumi a elitei artistice și intelectuale- românești, dar nu numai-, recompusă din crâmpeie excelent selectate de amintirea autoarei. Geografia spiritului la prietena mea, Veronica, se întinde cât lumea, adică din Canada până în Argentina și din Franța ori România până în China!

Așadar, o carte întocmită profesionist ca structurare a capitolelor și ca alternare a textului cu ilustrațiile imagistice, întreținând vie plăcerea cititului. Cu totul remarcabile sunt cele două prefețe, cea a universitarei Ioana Pârvulescu, fără nici un cuvânt de prisos în nuanțarea ideilor prezentării, urmată de cea lămuritoare, a poetului redactor al revistei “Vatra Veche”, unde am citit inițial o bună parte dintre cele 31 medalioane-portret, la rubrica cu titlul împrumutat apoi cărții memorialistice de față; desigur că este vorba despre Nicolae Băciuț, care, nășind” un asemenea proiect editorial, va lămuri acum cititorilor modul cum “revista se retrage-n carte”. Frumoasă zicere, căci poetul- tot poet!

Desigur că m-au impresionat semnul de carte și dedicația caldă, notată pe o hârtie cartonată specială, cu care exemplarul mi-a sosit de la Editura Vatra Veche din Tg. Mureș, dar acum sunt fericită să citesc pe foaia de gardă a volumului cuvintele înserate manu propria de autoare:”Prietenei mele, Anca Sîrghie, minunată scriitoare, cu dragoste, Veronica Pavel Lerner. 18 iulie 2016 la Toronto “ Da, atunci mă regalase Veronica cu autograful ei și sub bolta unui muzeu liniștit din Toronto simțisem că, așa cum îl țineam mereu aproape de luni, ba chiar de ani!, acest volum cu hazlia copertă unu, cuprinzând ca într-un insectar vivant figuri caricaturizate de graficiana Adelaida Mateescu, care stau gata să glăsuiască ori vorbindu-ți din priviri, va menține dialogul nostru, pus sub sigiliul permanenței.

Cu starea pe care mi-a creat-o aniversarea Veronicăi, astăzi simt nevoie să redeschid “măiastra carte”, cum ar zice poetul. Am citit-o de 3 ori până în prezent și bucuria contactului cu amintirile autoarei legate de o anumită lume a culturii este aceeași. Constat că o carte cum este Oameni pe care i-am cunoscut” nu-și pierde actualitatea nicicând, chiar dacă Veronica Pavel Lerner, cunoscută poetă și publicistă canadiană, invoca centenarul nașterii mamei sale, criticul de artă Amalia Pavel (1915-2003), ca prilej al structurării volumului. Astăzi simt nevoie să zăbovesc tocmai asupra acestui fapt. Este un gest cu totul onorant cel al publicării unei cărți de evocări “despre lumea în care a trăit și a lucrat“ mama autoarei, ea însăși o personalitate remarcabilă, căreia i se cuvin aduse laude, dar nu numai ca profesionistă a artelor plastice, ci și ca mamă a celor doi copii excepționali, Toma Pavel, devenit un profesor de literatură comparată și istoria filosofiei strălucit la o reputată universitate din Chicago, și Veronica, optând pentru o carieră științifică în domeniul chimiei, dar izbândind și pe latura umanistă a poeziei și prozei scurte, însumate în 5 volume până în prezent, și ca publicistă remarcabilă în presa din România, din U.S.A. și din Canada, țară în care s-a stabilit în 1982. Mobilitatea ei în lumea literară prin comunicare electronică mă uimește de când o cunosc.

Selecția portretelor unor oameni de cultură, actori și muzicieni, virtuozi și artiști plastici, scriitori, publiciști și oameni de știință este focalizată spre lumea în care autoarea însăși s-a format în familia unui avocat, care îl apărase la proces pe Nicolae Steinhardt, și a criticului de artă Amalia Pavel, recunoscută ca expert în artă românească interbelică, dar nu mai puțin în arta europeană. Formația spirituală a mamei s-a completat, dublată de cunoștințe literare, filosofice și estetice. O asemenea deschidere paideică spre științe, dar și spre domenii umaniste variate nutresc capacitatea Amaliei Pavel de interpretare caldă și generoasă a fenomenului creator vizat din perspectiva criticului de artă autentic.

Autoarea stabilește o cronologie a evocării unor oameni de cultură, pe care îi surprinde în ipostaze variate, chiar inedite. De aici și valoarea de inestimabil document a cărții, care îți propune în fapt o lectură cu mai multe ținte, una distributivă. Înainte de toate, pe mine m-a interesat tocmai persoana cu rol de metteur en scene, adică însăși Veronica, cu etapele existenței sale, începând de la copilăria petrecută la București, unde avea prietene cum a fost Alina Diaconu, viitoarea romancieră argentineană. Cu o memorie borgesiană,Veronica reconstituie, dând detalii adesea luxuriante în cartea ei“Gânduri printre rânduri”, ca să reproducă în noul volum, spre exemplu, petrecerea copiilor de Moș Crăciun, așa cum se putea ea desfășura în plină perioadă stalinistă, când în România spațiile locuințelor mari trebuiau împărțite de vechii locatari cu cei nevoiași, iar artiștii de elită din familia Diaconu sfârșesc cerând plecarea în exil, ca să nu se compromită moral lăudând socialismul, cum li se ceruse. Neputându-le vinde înainte de plecare, domnul Diaconu, iubitorul împătimit de artă, dăruiește prietenilor colecția cu 70 de tablouri de mare valoare. De atunci se cimenta între cele două fetițe, care creșteau în atmosfera curată a deosebirii între adevăr și fals, o prietenie ce va dura cât viața.

Tot datorită mamei, Veronica va descoperi în criticul de artă Maria Crișan un model și apoi un reazim, atunci când la 88 de ani Amalia Pavel moare, având lângă ea pe buna prietenă de breaslă, nu și pe copiii, împiedicați de greutăți insurmontabile să o conducă pe ultimul drum. Evocând viața Mariei Crișan, Veronica va conchide:”Un nume purtat cu grație de un om frumos.“ Pe Aurel Stroe l-a urmărit urcând treaptă cu treaptă întreaga scară a profesiei de muzician, iar Andrei Pleșu era tânărul special, remarcat de Amalia Pavel, colega lui de institut, și apoi admirat de fiica ei tocmai pentru că așteptarea mamei a fost absolut îndreptățită. Exact în anii când Amalia Pavel îl vedea pe tânărul Pleșu ca un istoric de artă cu totul special, el venea la Păltiniș, împreună cu Gabriel Liiceanu și cu Victor Ieronim Stoichiță-cei trei mușchetari- spre a dialoga cu Constantin Noica, filosoful stabilit acolo în căutare de liniște necesară scrisului. Andrei Pleșu mi-a citit niște fragmente din lucrarea mea de doctorat, atunci în pregătire, spunându-mi părerea, și Constantin Noica a lecturat alte două capitole, după care a redactat “ un scurt referat”, deși nu făcea parte din comisia mea de examen. Gestul lui m-a uluit, pentru că fără vreo obligație, el ținea să sublinieze importanța studiului monografic, prin care “făceam dreptate unui mare spirit român”, Radu Stanca. În scrisorile pe care C. Noica mi le-a adresat în perioada păltinișană, ca și în discuțiile purtate cu el după plecarea mușchetarilor”, cu care sosea adesea în vizită la mine acasă la Sibiu, apărea încrederea lui că tinerii aceștia nu pot fi opriți de nimeni și de nimic în ascensiunea lor, căci ei sunt intelectuali de valoare europeană.Timpul a confirmat intuiția Amaliei Pavel și, mai ales, a dat dreptate lui Noica, mereu încrezător în viitorul câtorva tineri de marcă, printre care se număra și Andrei Pleșu.

În amintirile depănate în carte, Nicolae Steinhardt era fantezistul prieten al familiei Pavel în care aducea totdeauna “bucurie și exuberanță“, drept care ea, numită “Brandy” sau “Cântăreața”, cum fusese poreclită Veronica probabil pentru preocupările ei muzicale, se angajează să-i alimenteze pasiunea pentru pisici, ilustrate în calendare sau poze. Nici veselia exuberantă în prietenie și nici fantezia cu care încondeia pe cei apropiați n-ar fi răzbit până la noi fără evocarea Veronicăi Lerner, care completează astfel portretul sihastrului de la Rohia, parcă dând o nuanță nedescifrată altfel a „Jurnalului fericirii”, cartea de căpătâi care atrăsese atenția asupra lui Steinhardt ca scriitor. Prelungind admirația sa în postumitate, cu ocazia centenarului nașterii lui N. Steinhardt, organizat de Nicu Băciuț în iulie 2012, publicista de la Toronto simte nevoia să semnaleze o carte ce marcase evenimentul, anume Nicolae Steinhardt cu timp și fără timp”, în care personalitatea monahului cunoscut de Nicolae Băciuț la Mânăstirea Rohia este surprinsă poliedral, recompusă din evocări, interviuri și recenzii de carte.

Autoarea însăși se mișcă firesc în lumea aceasta pe care o locuiește absolut legitim, ea împlinind rolul de a lega depărtările, de a reconecta oamenii iviți în diaspora la evenimentele activității lor din țară, așa cum se întâmplă cu actorul Mircea Șeptilici, urmărit la București de-a lungul carierei lui scenice, cu începere de prin anul 1970, ca acolada să se închidă la Montreal, cu moartea sa. O noutate pentru cititori este faptul descoperit cu discreție de tânăra lui admiratoare de altădată, anume talentul actorului pentru desen și pasiunea de a „picta în detaliu” florile. O axă nevăzută leagă în timp expoziția graficienei Adelaida Mateescu din februarie 1978, care în holul Teatrului de Comedie prezentase portrete de artiști, sub titlul “Exporama”, Mircea Șeptilici fiind un actant important, și propria expoziție intitulată “Mes fleurs pour Montreal” deschisă în Canada de actor în mai 1985. Om de inițiativă artistică, actorul animă Micul Teatru Românesc”, organizând mai multe spectacole, între care Veronica și-l reamintește pe „Tache, Ianche și Cadâr, ocazie cu care Mircea Șeptilici evocă prietenia lui pentru dramaturgul evreu Mihail Sebastian, apărat cu prețul propriei lui libertăți. Atentă la semnificația evenimentelor, a atitudinilor și a personalităților care se ivesc în viața sa, pe care nu a acceptat să o trăiască oricum, ci mereu deosebind esențialul de nesemnificativ, autoarea socotește cu nostalgie că odată cu moartea lui Mircea Șeptilici “a încetat o întreagă lume…“ .

Veronica Pavel Lerner ia pulsul culturii românești oriunde a detectat-o ea, mereu atentă la datele evenimentelor evocate, reușind să găsească tușa cea mai expresivă spre a scoate adevărul la lumină, fără mutilările vreunei contorsionări atitudinale sau de sensibilitate subiectivă. Busola cu care memorialista se mișcă printre oameni este una ținută în echilibru ferm. Lecțiile de pian luate acasă la pianistul și pictorul Theodor Bălan îi reamintesc cu lux de amănunte atât decorația interioarelor, cât și tehnica pianistică a altor elevi, așa cum era Sandu Sandrin, care avea să se consacre domeniului, devenind profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. Am citit cu mare plăcere o asemenea evocare, ce mi-a amintit propriile mele lecții de pian din cei peste 10 ani de studiu, la capătul cărora eram insistent îndemnată să urmez Conservatorul, dar opțiunea mea s-a îndreptat spre Facultatea de Filologie, dar fără să trădez cu totul muzică. Așa se face că l-am ascultat pe profesorul Sandrin într-un recital, însă mai interesant este faptul că l-am urmărit evoluând în concert pe fiul acestuia, pianist la rându-i, încă unul de la care aștept cât de curând o evoluție deosebită.

Tăietura de bisturiu sigur în mișcare ocolește capcana dilatărilor, a plusării informației venite din alte surse, tare la îndemână astăzi oricui. Despre actorii Ileana Predescu sau Ion Lucian, despre poetul Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu sau Doti Stanca singura sursă a evocării este propria amintire, de unde și valoarea memorialistică certă a acestor pagini despre cei întâlniți de ea la mare vara, unde în localitatea “2 Mai” a anilor’60 păstrarea alimentelor se făcea în fântânile localnicilor. Preocuparea actrițelor de a se înfrumuseța prin machiajul aplicat cu o tehnică profesională o impresionează pe tânăra chimistă de atunci, încântată la Bran, ca și pe malul Mării Negre, să fie atât de firesc acceptată în societatea artiștilor. Prietenia cu actrița Dorina Stanca se va prelungi la Cluj, într-o altă întrevedere și nu am ezitat să cuprind această evocare în recentele mele ediții închinate autorului “ Horei domnițelor”. Prima dintre ele este “Radu Stanca. Profil spiritual”, 2015, ediție îngrijită împreună cu Marin Diaconu la Fundația Națională pentru Știință și Artă din București, prefațată de acad. Eugen Simion, și a doua, semnată de mine, a urmat în 2016 la Editura Technomedia din Sibiu sub titlul „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, cu o altă panoramare a locului pe care scriitorul îl ocupă în lumea românească a începutului de secol XXI. Scriitorul Octavian Sava, rămas în memoria generației mele ca autor al piesei de mare succes”Nota zero la purtare”, i se înfățișază memorialistei în toate ipostazele creatorului, de la momentul de tinerețe al anului 1970 când îl cunoaște prin intermediul lui Octav Pancu Iași, alt bun prieten al autoarei, dar scriitor pentru copii prea repede uitat, și până după 2000, când se revăd în Canada, Octavian Sava rămânându-i un exemplu de voință și perseverență în creație literară.

La urma urmei, o responsabilitate ce revine autoarei ca memorialistă este și misiunea de a semnala destine excepționale, fie inginerul Gad Calmanovici, muzicologul Alfred Hoffman, care n-ar fi meritat să fie atât de repede înghițiți de uitare. Așa cum îl întâlnea la Palatul Mogoșoaia, unde avea acces datorită mamei, membră a Uniunii Artiștilor Plastici, scriitorul Teodor Mazilu îi lasă Veronicăi o impresie puternică, drept care în carte el are portretul cel mai apăsat în tușe aspre. Excesele lui de fumător și consumator de alcool îi vor grăbi sfârșitul, dar piesele sale din anii ’70 manifestau în aprecierea memorialistei un curaj apreciabil. Reeditat ca poet și ca autor de teatru, el interesează peste timp mai ale ca autor al piesei “Proștii sub clar de lună.“

Un personaj discret, care crește, așadar de la o pagină la alta este însăși autoarea, care însoțindu-și mama la Casa de Creație de la Cumpătul, Sinaia, plonja mereu în lumea creatorilor de artă. În discuția cu Iosif Sava privitor la emisiunea lui radiofonică săptămânală „Invitațiile Eutherpei”, unde partea comentariilor redactorului era prea amplă în raport cu conținutul muzical, tânăra de atunci are curajul de a formula clar întrebările, de a face observații. Ea recunoaște că pentru”imensul lui potențial, radioul nu îi era suficient.“ Mai bine valorificat cu erudiția sa de muzicolog și filozof, Iosif Sava realizează săptămânal emisiunea Serată muzicală TV” începând din 1980. După alți 10 ani Iosif Sava patrona o emisiunea la care invită mari personalități, consecvent urmărită și de mine, mai ales că în cea la care dialoga cu profesorul Ion Zamfirescu m-am simțit datoare să intervin în direct cu câteva întrebări deloc comode pentru invitatul redactorului Sava. Dar toată acea frumusețe a elevatului dialog pe teme muzicale și de cultură se năruie imediat ce Iosif Sava se îmbolnăvește și nimeni altcineva nu va reuși să-l înlocuiască. Exista la acest om de o rară erudiție un respect condescendent pentru interlocutorii lui de marcă. După o emisiune dedicată lui Celibidache, despre care Iosif discutase cu soția genialului dirijor, Veronica conchidea: „Sigur, știm ce om deosebit a fost Sergiu Celibidache, matematician, dirijor, compozitor. Ceea ce spune soția lui despre el, face parte din farmecul interviurilor din care aflăm amănunte din viața marilor artiști. Eu însă l-am urmărit mai mult pe Iosif Sava. Era fericit că poate împărtăși publicului admirația lui personală pentru Celibidache. Am admirat generozitatea și delicatețea cu care punea întrebări și aștepta răspunsurile. Am văzut în el modestia și umilința omului care se consideră obișnuit în fața geniului Celibidache.”

Veronica Pavel Lerner are puterea de-a se transpune complet în lumea ficțională la care se raportează, cu o angajare totală, după cum ea însăși recunoaște, afirmând:” atunci când sunt în poziția de consumator de artă, ca spectator sau cititor, intru complet în lumea fictivă care mi se oferă, mă las transportată în întregime dincolo de realitatea cotidiană și devin eu însămi personaj al acțiunii. “ Atunci când euforia transpunerii ia forma unei scrisori a Grușenkăi către Dimitrie, de care se îndrăgostise în piesa “Frații Karamazov “, tocmai văzută la teatru, interpretul lui Dimitrie, respectiv actorul George Constantin, cu care se întâlnește, o atenționează de pericolul la care se expune când un actor se lasă tentat de o adolescentă, hotărâtă să-l agațe…

Cum se întâmplă adesea, autoarea începe evocarea eseistului Matei Călinescu anunțându-i finalul vieții…”Abia împlinise 75 de ani-rememorează ea- și fusese sărbătorit în revistele literare din România și  din Statele Unite, unde era profesor la Universitatea din Bloomington (Indiana) când prietenul meu Matei Călinescu a pierdut lupta cu un cancer nemilos. L-am cunoscut pe Matei din adolescență, venea deseori la noi acasă, fiind bun prieten cu fratele meu. Cum am menționat și în alte evocări, eu eram „sora mai mică” așa că nu participam la conversațiile și dezbaterile literare ale lui Toma cu prietenii lui (Toma Pavel plecat din țară în 1969, ajuns nume de referință, ca profesor și scriitor în SUA, Marea Britanie și Franța). Eram însă, inevitabil, parte din decor și în, tăcere,  observam și înregistram amănuntele pe care acum mi le amintesc cu exactitate și nostalgie.” Evocarea lui Matei Călinescu, prieten pentru care nutrește o admirație crescând de la “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” din 1969 până la “A citi, a reciti”din 2003, care o tulbură la fel de mult, răsfrângând asupra ei nostalgia înstrăinatului de țară: ”Continentul în care m-am născut e departe de mine, nu-l pot vizita prea des, mă mulțumesc de aceea cu reîntâlnirile periodice cu limba și cultura pe care o servesc. “

Expansiunea spațio-temporală cea mai largă în cartea de față are ca titlu “Concursul de pian“, unde povestea pianistului Li Min Qiang, care câștigase în 1958 la București premiul întâi la Festivalul Internațional ”George Enescu“ și care a căzut victimă Revoluției Culturale din China anilor ’60, când artiștilor li s-a interzis să-și mai cultive talentul, ei fiind trimiși la munca de joc, supuși chiar unor torturi fizice mutilante. Despre marele pianist s-a aflat în România că i-au fost amputate degetele, zvon care produsese stupoare în lumea muzicii. După 30 de ani, la Montreal, numele pianistului este anunțat ca făcând parte din juriul unui concursul de pian și Veronica nu ezită să-l contacteze. Va afla din fomulările lui eliptice că, el nu rezistase regimului comunist din China, unde “i s-au dat munci destinate distrugerii dexterității degetelor. Și. I s-a distrus? Da, în mare parte, din nenorocire, scopul barbar al revoluției culturale și-a atins scopul în ceea ce-l privește.“ Devenit profesor de pian, el s-a mutat din California în Hong Kong, de unde a putut să călătorească spre Canada, dar însoțit de un medic, care îngrijindu-i mâinile nu putea crede că odată profesorul acesta fusese un solist al clapelor, încă unul de înaltă valoare. Simțind că lucrurile nu puteau rămâne așa, Veronica scrie povestea “Pianistul”, tradusă în engleză și pusă în circulație online; astfel narațiunea aceea face ocolul mapamondului, stârnind o impresie extraodinară. În China ea va fi cunoscută și se vor găsi și sponsorii care să susțină realizarea unor CD-uri cu vechile lui concerte. Mai mult, chiar din România a pornit inițiativa de a transfera discurile de vinil cu concertele pianistului pe youtube, pentru a fi pe mai departe ascultate de pe internet în lumea întreagă. Iată ce face adevărata prietenie, dezmărginind frontiere, redând unor personalități frustrate dreptul lor legitim la notorietate. Astfel, Veronica se simte și ea mândră de o asemenea izbândă, căci ”nici distanțele, nici naționalitatea și nici timpul nu au granițe într-o prietenie născută din pasiunea pentru muzică”.

Pentru intelectuala care a respirat din evlavia amintirilor pe care sculptorul Nicăpetre le-a lăsat, după ce el poposise rodnic în comunitatea românilor de la Toronto, în mod firesc un capitol substanțial din cartea memorialistică a Veronicăi i se cuvenea marelui artist. Ea l-a văzut pe sculptor la Câmpul Românesc de la Hamilton primind Medalia “Mihai Eminescu“ pentru bustul în marmură închinat poetului. Au urmat câteva reîntâlniri, cu totul memorabile, din care s-a desprind ideea centrală, mărturisită de artistul însuși: ”sculptura mea nu este o meserie frumoasă și bănoasă, sculptura mea este un destin.“ Desigur că aceasta nu este singura cugetare desprinsă din cărțile sculptorului în evocarea volumului de față, dar este cea care esențializează personalitatea acestui Brâncuși al Americii. Cititorul poate afla astfel unele dintre paginile cele mai suculente și intens trăite de Veronic în Canada.

Relaționarea cu oameni interesanți apare ca o forma mentis, o strategie existențială a memorialistei. Unui muzicolog cunoscut din anii ’60, cum este Grigore Constantinescu, urcând toate treptele împlinirii profesionale, i se alătură prietenul internaut Costin Popa, căruia mă bucur să recunosc că i-am prefațat volumul “Opera Măiastra“ în 2014, menționat în evocare. Iată o dovadă că avem multe puncte de întâlnire ale direcțiilor pasiunii noastre către muzică, pe care o onorăm fără a ne fi făcut din ea o profesie, chiar aflate geografic pe meridiane diferite ale culturii. Totul relaționează în carte parcă labirintic, iar întâlnirile propriu-zise cu oamenii sunt precedate de etape pregătitoare, ca aceea a privirii de pe un trotuar pe celălalt cu viitorul scriitor Mihai Zamfir în cartierul Mântuleasa din capitală, el student și prieten cu Toma, ea liceană. Amintirea aceasta se reverberează în ipostaza pe care ea o depistează în romanele scriitorului, socotit pe autore un “convins citadin”. Prin anii ’90 îl citește în revista „România Literară” și prietenia lor continua până în present.

Legătura cu mama rămasă în țară înlesnește și cunoașterea altor redactori de marcă, așa ca Adriana Bittel, căreia îi va închina un alt capitol de evocare. Pe Ana Blandiana o admiră pentru textele publicate în revista “Contemporanul” la rubrica “Antijurnal” și nu ezită să o invite la o întâlnire în Cișmigiu spre a-i mărturisi admirația. Ce încântare ar fi trăit Veronica să o asculte după 1962 în seminariile de la Facultatea de Filologie din Cluj, unde eu cu Ana eram colege de grupă și avea în intervențiile ei mereu o nuanță mai rafinată în interpretare decât oricare dintre colegii ei? Și totuși colega mea Ana Blandiana, tocmai pentru că este atât de inteligentă și plină de talent, a rămas modestă, dezarmant de apropiată, deși este incontestabil vedeta anului nostru de filologi.

Cei doi copii în plină formare, Toma și Veronica, purtați pe la casele de creație, tot mamei lor îi datoresc și întâlnirea cu pianistul Dan Grigore, iar colegiaritatea de catedră cu soția lui Mircea Iorgulescu face de neuitat prânzul luat la Paris cu criticul literar care a surprins fenomenul literar contemporan atât în volumul care va lua Premiul Uniunii Scriitorilor în 1978, cât și în antologia de proză scurtă intitulată “Arhipelag”, în care criticul Mircea Iorgulescu ilustrează anii 1970-1980.

Cel mai persuasiv dintre prezențele cărții rămâne Nicolae Băciuț, o apariție eficientă și coagulantă, cu un cuvânt post festum, căci îndeobște el este ridicat la înălțimea unui model. Misiunea lui este esențială pentru apariția aceasta editorială, ca adevărat metteur en scene, ca om al ideii, ca personaj-cheie. Cartea are drept corolar interviul acordat Veronicăi de Nicolae Băciuț, căruia-vom afla- poezia i-a oferit “cele mai sublime clipe ale vieții “. El socotește că debutează cu fiecare nou poem pe care îl scrie. E preocupat se prolifereze interesul pentru literatură în noile generații. Ca redactor al revistei “Vatra veche“, Nicu Băciuț a sporit numărul colaboratorilor, în prezent revista “înscriind un teritoriu imens al patriei noastre de cuvinte, din Australia și până în Canada.“ Publicația are ritm, varietate și calitate. Culoarea o dau expozițiile virtuale, fiecare număr prezentând un alt artist, chiar intervievat. Prin faptul că este singura revistă culturală la noi cu statut de ”one man show”, ar putea fi socotită un unicat. Neobosit om de initiative culturală, Băciuț se decide să ia în mână frâiele unei a doua instituții a cărții, Editura Nico la Tg. Mureș, din convingerea profundă că “apa trece, cărțile rămân”.

Am închis din nou cartea în care Vronica Pavel Lerner a zăgăzuit o lume frumos de adevărată dar nu lipsită de un anume dramatism. Dar nu cred că-i pot promite prietenei mele din Toronto că am scăpat de tentația purificatoarea de a o mai relua în răstimpuri, ca alean de suflet, atunci când țin să mă regalez, citind.

2 păreri la “O interesantă geografie a spiritului, de Anca Sîrghie

  1. Mulțumesc domnului Ionescu pentru că, publicând această recenzie atotcuprinzătoare, m-a ajutat să-i fac o frumoasă surpriză de 8 Martie unei doamne minunate, autoarea Veronica Pavel Lerner de la Toronto, care întremându-se astfel sufletește, se va reface și ca stare de sănătate.
    Sper să ne întâlnim la vară.Curaj, Veronica dragă! Anca Sîrghie

  2. Foarte multumesc scriitoarei Anca Sirghie pentru grozava supriza pe care mi-a facut-o si revistei care a publicat-o.

Lasă un răspuns