O dragoste expusă liric. Recenzie*, de Dan Ionescu

*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 5 / 2018

Regula timidității, deprinsă în conviețuire, înseamnă, în viziunea poetului Andrei Novac, o importare în mediul casnic a unei acțiuni, precum prinderea unor insecte, dar fiindcă acestea nu mișună în casă, eul poetic descrie activități similare, de salvare a sunetelor, direct „pe geam, / ca într-un insectar” (regula timidității, p. 5). Impresia este a unui prizonierat domestic, a unei stări asumate, iar pentru a nu pierde contactul cu lumea exterioară, poetul sau altcineva în aceeași ipostază imită, la altă scară, fapte pe care le-ar împlini afară, după cum Iona, personajul lui Marin Sorescu, își întreține iluzia pescuitului eficient, aruncând nade în acvariul luat de acasă, pe țărm. Iluzia este mijlocul prin care se poate face față diverselor contexte, inclusiv singurătății, după ce, în prealabil, preocuparea principală a unui eu meditativ a fost aceea de a supraveghea mișcările iubitei: „când se face lumină, în fiecare dimineață, / te ridici în picioare, faci câțiva pași, / te uiți pe fereastră” (p. 5). Singura mângâiere, într-o despărțire, temporară sau nu, rămâne capturarea, sub forma unor ecouri, a vorbelor care s-au tot spus între îndrăgostiți.

Supunerea la un regim de izolare vine în siajul unui sacrificiu de sine, al unor eforturi: „am așezat lumea pe sensul ei firesc, / de câteva ori am văzut / cum din neliniște și din noapte fug toate” (ca un sfârșit, p. 6). Dragostea, care nu e declarată, dar mereu deductibilă din gesturile care o definesc, e un prilej de cunoaștere a universului prin credință și de așezare a eului într-o parte a lumii unde a muncit să îndrepte lucrurile, în favoarea sufletului pereche: „te caut în mine cu mâna goală, / piele lângă piele, os lângă os / și mână pusă peste frunte pentru rugăciune / ca în iernile / în care mă închinam și dormeam / cu fața la răsărit” (p. 6). Aspirația aceasta la contopire, exprimată în spectru modernist – Lucian Blaga experimentase ipostaza, amintind-o în Risipei se dedă floralula fost atât de intensă, încât subiectul (care a inspirat-o) a fost interiorizat, ținta urmărită a devenit o parte a ființei aceluia care a căutat-o la destinații precizate: „în această viață” (unde te caut, p. 7), foarte „departe, în orașul / în care o să mor” (p. 7).

Într-un peisaj impropriu împlinirii în cuplu, bărbatul, a cărui timiditate ia sfârșit, dobândește gândul la despărțire. Curajul de a schimba ceva în viață i-a fost insuflat de modelul unor copaci, a căror valență inedită, lichefierea și curgerea la vale, relevată și de Marin Sorescu în Trebuiau să poarte un nume, a marcat triumful culorii împrumutate de către aceștia, de la neaua căzută peste crengi, asupra structurii vegetale: „sunt și copaci albi ca și zăpada / care nu transformă nimic, / se scurge până foarte departe, prea departe” (bucăți egale, p. 8). Pervertirea esenței, a condiției, în o proprietate a obiectului imitat sau numai reflectat este o consecință a mimării în casă, a vieții de afară, antrenament care nu a dus la nimic bun. Amintirile încep să fie copleșite de imaginea zăpezii: „copilăria mea este o uliță plină de zăpadă / pe care săniile lăsau dâre adânci și clare, / dar din ce în ce mai îndepărtate” (nu este o formă de protest, p. 9). Orice s-a figurat altfel nu mai este reținut de memoria impresionată de coordonatele fixe ale unui singur joc, datul cu sania, a cărui bucurie s-a estompat în timp. Copilăria este evocată în amănuntele conexe perspectivei în care s-a ancorat eul poetic, a unui om care nu deznădăjduiește, deși afundul, în care a ajuns, limitează optimismul oricui. Trecerea vremii este măsurată vizual, cu imaginea regresivă a dârelor lăsate de sănii. De acum înainte, empatia este forma de mesaj cu iubita: „lacrimile nu lasă urme, / te întinzi în fiecare seară, / te acoperi cu un cearșaf albastru, / strângi în brațe singurătatea” (de acum înainte, p. 10). Cei doi, la fel ca riga Crypto și lapona Enigel, par exponenții unor contrarii și ai altor vârste: ea, crescând între timp, este atrasă de soare, de peisajul marin, el, adept al un mediu cu alte valori, stagnează în propriile tabieturi, în cea mai mare parte, spirituale, precum redescoperirea în sine a copilăriei și a altui anotimp, în afară de iarnă: „îmi aduc aminte / cum mirosea iarba / în copilăria mea / atunci când soarele răsărea / dinspre anotimpurile reci” (iarba, p. 11).

Regula timidității (Editura Paralela 45, 2016, 80 p.), de Andrei Novac surprinde etapele unei relații de iubire, așa cum s-au răsfrânt în conștiință. Sinceritatea de a recunoaște chinul adus de dragostea destrămată transpare în jelania unui om însingurat. Cartea se citește cu plăcere și curiozitate, pentru a vedea cum trec alții peste experiențele incomode ale vieții.

O părere la “O dragoste expusă liric. Recenzie*, de Dan Ionescu

  1. La ZIUA ÎNVĂȚĂTORULUI
    Odă curatului maculator

    De la integrii noștri înaintași –
    DASCĂLII din Școală – idoli uriași,

    Rostuit-am, drept, al vieții făgaș:
    Cinstea de a fi demni meseriași!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.