O cusătură pe cusur. Proză, de Liviu Florian Jianu

Tudorel Petrescu, cu o halebardă în mână, și o pălărie de Mexican pe cap, prin fața lui “Ia te Uită”, pe o piatră.

 
         Stau aici, și de când aștept… Tot orașul ia pensia… Și mama.. și-a luat-o de două zile… Și tot teatrul… Ăștia și-o iau primii… Își dau primii și măririle… Sigur…Othello, Hamlet, Tartuffe, Regele Lear, Unchiul Vanea… și eu?… un figurant amărât? Singurul care are grijă de mama? pe care l-au marginalizat – și umilit – toate personajele principale? Nici nu ai ochi să mă vadă… Ai loc să mai joci? De ei?
Uite – îmi trecea chiar prin cap să scriu o piesă… pentru mine… un subiect la zi… pe o planetă îndepărtată… să presupunem că îți expiră buletinul… mie… un mic prinț… mă rog, pot juca și un rol de mică prințesă…îmi fac vocea subțire… am picioare frumoase…și pot să mă îmbrac și bine…mai… avem… mai… avem… ceva seconduri… și prin garderobe… prin case…
Și – într-un decor – vă povestesc – care o să lase publicul mască: de la intrare, o bareră, ca în Casa de pe Graniță, a lui Mrojek,   mai, mai să îți cadă în cap. Și dacă îți cade – piesa se termină. E bună, nu?
Dar… să vă prezint piesa mai departe: actorul – eu – intră – adică micul prinț – frumos, intelligent, spontan, vioi – și se așează pe o băncuță și admiră doi bătrâni castani. – Da de ce nu sunt mai mulți? – Întreabă o vulpe din public. – Eu cred că ăștia au fost puși acum 60 – 70 de ani. Și uite ce umbră frumoasă fac. De atunci – nu s-a mai eliberat niciun bulletin – în teatru – cu cap. Și fără bulletin – cu cap, fără cap – cum poți trăi? Uite, ca acum. Ia uitați-vă pe colo! Ce soare! Spre intrare! La 3  triunghiuri ce cercevea! Și ce teu mare dincoale! La intrarea centrală! Parcă, parcă, ar fi mers ceva galerii. De tablouri. Cu veșnică verdeață. Și vara, și iarna. Să stai la umbra lor – 4 anotimpuri. Toată viața.
Ei, vă place cum începe piesa? Dar mie nu îmi mai vine pensia… Nu-i nimic, oricum piesa asta nu intră în pensia mea… V-o spun și așa… Tot n-am ce aștepta…
Și vulpea sta pe băncuță, lângă micul prinț. Adică eu.
Și eu nu înțelegeam: da de ce au pus ditai magaoaia aia tocmai în ușa pimniții? Da de ce s-au scufundat dalele, și le-au făcut stivă, lângă fundație? Da de ce  clădirea asta are un subsol atâta de bun, și de mare? Da de ce sunt atâtea mașini înăuntru? De personal? Da de ce nu are lumea bani? Și vrea și mărire de salarii? Da de ce atâta insolație? Da de ce sunt așezate atât de la vedere, și inestetic, tomberoanele de gunoi? Da de ce și toaleta aceea, ecologică, din curte, unica, stă ca un azimuth – de scenografie? Să o nimerească, toți? Că altceva, cine mai nimerește, și pe unde, și la cine? Da de ce, uite, și la iesire, tulumba de gaze dai să te lovești în ea, de parcă poșta – și primăria – nu își puteau împărți nici măcar un spațiu – retrocede reciproc – îngădui – pentru o cutie pe granițe, comună? Fiecare, cu cât consumă? Da de ce gardul acela înfiorător, ruginit, spre poștă, prin care nu poti penetra decât cu un mic blindat? Da de ce ….
 
          Și pensia, nu venea… Și actorul Tudorel pestrescu, aștepta… Nu neapărat pensia… dar… nici vulpea, de lângă el, nu spunea nimic… Era o vulpe bătrână… bătrână… de tot… surâdea, doar, din când în când… pentru că toate întrebările pe care actorul Tudorel petrescu, cu două colege înăuntru, care trăgeau de el, în teatru, căci – el, actorul Tudor petrescu – nu s-a priceput niciodată la jocuri cu femei – au tras toate de el – și el – era dus de ele – ca un orb, de mână – până când – era părăsit…
 
          toate întrebările, lui Tudorel, și le pusese și vulpea – pe când era un tânăr actor, poate, cel mai frumos, poate, cel mai subțirel, poate, cu ochii cei mai verzi, poate, și multe alte întrebări – dar….
          Nu îl băgase nimeni…. Nimeni… nimeni… din teatru… în seamă… nici măcar un scenograf… ba, îl mai dăduseră și afară, de la ei, din atelier… –
          Nici măcar nu catadicsiseră că merită ceva de ascultat, aveau temele lor, afacerile lor,  cu la belle grande arte  –
          Iar de făcut – cine să pună, măcar – la timpul potrivit – și la locul potrivit – măcar încă doi castani – pentru 60- 70 de ani ?
 
          Dar am o satisfacție… continuă actorul Tudorel petrescu… Ăștia toți și-au bătut joc de mine în ultimul hal… m-au aluntat, aproape, din teatru… dar… uitați… pot să mă laud și eu, cu o maximă realizare… la noi, prin față, era unul… o janghină… tot cerea de pomană… dați-mi și mie de-o pâine… unul de o șchioapă… i-am dat până m-a scos din roluri… și l-am trimis la catedrala cea mai aproape… omul, ce să mă asculte? Eu cred că era și el, în rol… parcă mai știi cu ce infiltrate, ai de-a face, prin teatru? Cât nu am făcut și muncă de persuasiune… prin diverse medii.. poate se rezolvă… cât nu am ajuns până și lângă noi, unde dau toți buzna, la oftalmologie, să vadă cât mai multe… azi, sunt încântat… am văzut actorul… ajunsese unde i-am spus… are tot viitorul, asigurat…
          Rece, pe caniculă. Intră, și are parte de ce e mai bun.
          Cald, iarna… Fie numai și de la ziduri, și cor.
          Firimituri, dacă nu curge apa, pică…
          Dacă nu pică, este apă…
Dacă nu e apă, poate e izvor …și fântână…
Dacă nu, poate doar aer din ăla, maxim  bun…
          Haine, har teatrului, are pe el…
          E în fericirea maximă… și-a dat și el, seama… se uită la cei care aleargă… prin teatru… prin jurul intrării lui… măi, ce fac ăștia, neferiiții ăștia, toată ziua și toată noaptea? Uite, că sfatul pe care l-am primit – era bun. Mi-a trebuit o viață, ca să îmi dau seama, că nu trebuia să fac pe nebunul. Ăștia, la care mă uit – nu ascultă… Asta e… Sunt nebuni, rău… Și nici măcar nu știu…
 
          Dar – continuă actorul Tudorel petrescu – știți care este nenorocirea cu nebunii ăștia din teatru? Ca ăsta? Nu suferă de Alzheimer… dar uită… asta e… Ăsta e cusurul lor…

Lasă un răspuns