NORMAN MANEA: Elementele formulei existenţiale, de Ştefan Vlăduţescu

Norman Manea: Elementele formulei existenţiale

                                                                            de Ştefan Vlăduţescu

Al zecelea factor de formulă existenţială îl regăsim, în conexiune cu ceea ce am numit „determinarea demnă”. El constă într-o revoltă controlată ce nu s-a dorit învingătoare şi chiar prin aceasta învingătoare este: „Ăsta sunt eu. Norman, fiul lui Marcu Manea” (p. 188). I. Ca un făcut pare să fi fost întâlnirea cu evaluările şi experienţele rafinate reflexiv de Norman Manea în conversaţia specializată şi de înaltă altitudine pe care acesta o poartă cu Edward Kanterian în „Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian” (Iaşi, Editura Polirom, 2010). Fundamentul bi-axial al acestui contact aparent predestinat constă, pe de o parte, într-o convergenţă experienţială generată de două evenimente similare şi, pe de alta, într-un fel de prefigurare a lecturii prezente de una realmente deschizătoare, de cu ani în urmă.

a) Mai întâi, îl înţeleg pe Norman Manea în întoarcerea acasă după ani, în 1997. Această revenire are un aspect biografic şi o iradiaţie în ficţiunea din romanul „Întoarcerea huliganului”. Este vorba de o percepere a reîntoarcerea ca privilegiu şi ca stranie înapoiere după moarte. Între real şi imaginar, eul existenţial resimte revenirea din poziţia de „turist al posterităţii”. Neobişnuitul momentului rezidă în senzaţia de a reveni ca „un strigoi, o fantomă, într-un loc în care nu mai exist, nu mai sunt necesar, dacă am fost vreodată. (…) Şansa de a te întoarce, după ce ai murit, în locurile biografiei” (p. 153). Am comprehensiunea acestei împliniri în bucuria reîntoarcerii care se conjungă cu dezamăgirea rezultată din dezamorsarea unei iluzii. Este iluzia că vei regăsi lumea aşa cum ai lăsat-o şi te vei reconfirma pe tine însuţi aşa cum ai fost. Proiectez această experienţă lui Norman Manea peste faptul revenirii personale după 20 de ani în oraşul copilăriei. Un fel de mit stă deasupra speranţei regăsirii noastre aşa cum am fost. O înfiorare spirituală ne duce către întoarcerea din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: constatăm că şi amintirile au amintirile lor şi că locurile împreună cu cei de acolo au o viaţă comună, trecătoare.

b) A doua axă a întâlnirii spirituale consistă într-un ascendent de lectură care face ca lectura cărţii de faţă să fie una la nivel de profunzime structurală. Între cele două lecturi se creează instantaneu o conexiune mai profundă decât fiecare în parte. Totodată, conexiunea determină pentru conţinutul strict al lecturii ulterioare un profil identitar. Mai exact: în cadrul revenirii mele după 20 de ani am reintrat în materiale care mureau încet şi parcă totuşi mă aşteptau. Între acestea, într-un jurnal de liceu, din 1977, am regăsit gânduri despre romanul „Captivi” al lui Norman Manea care se leagă de lectura de acum. Citisem atunci în câteva luni „Captivi” (1970), „Ultimii” (1970) de Bujor Nedelcovici, „Absenţii” (1970) – de Augustin Buzura, „Intrusul” (1968) – de Marin Preda şi concluzionam că acestea se integrau într-o noutate a romanului românesc de la data respectivă: eroi ce se confruntau cu probleme politice şi spirituale ale existenţei şi cu aspecte etice ale acesteia. În mod particular reţineam din „Captivi” conturul unui narator a cărui existenţă era marcată de două imagini cu inducţii identitare: a) o uşă ce ba era trântită, ba era închisă cu grijă excesivă şi b) o mână mângâietoare şi protectoare, care instituie liniştea şi aduce somnul.

II. După unele lecturi, simţi că nu mai eşti acelaşi: acelea sunt lecturi identitare. După ce ai cunoscut unii oameni nu mai poţi fi acelaşi… Au trecut şi zeci de ani şi multe cărţi, inclusiv cărţi ale lui Norman Manea. Recunosc în liniile fosforescente ale „Curierului de Est…” elemente din imaginile uşii prevăzătoare şi ale mâinii ocrotitoare. Sigur, reflecţiile declanşate de întrebările elevate ale lui Edward Kanterian m-au încântat. M-au antrenat în „a avea gânduri despre” diferite probleme: holocaust, identitate, umanism, islamism, stângism, România, SUA etc. („A avea gânduri despre” înseamnă a fi dominat de „spiritul” unui gând). Temele m-au captivat, însă investiţia mea majoră de meditaţie a fost mobilizată în a înţelege formula existenţială a unui om, al unui spirit cu unele dintre gândurile căruia am trăit şi trăiesc. Pentru mine, Norman Manea există.

Intră înainte de toate în formula sa existenţială o caracteristică de modulare a conduitei şi a comportamentului: Norman Manea este un „realist ironic” (aşa cum el însuşi o recunoaşte, p. 7). Ironia sa este vizibilă şi activă. Edward Kanterian îl sesizează pe Norman Manea prin ironia sa „binevoitoare, blândă, chiar înţelegătoare”.

a) În formulă intră, ca factor de armătură, trăirea plenară în direcţia unui ideal posibil de atins şi departe de interesul obtuz, mărunt, banal şi imediat. Idealul este acela care dă sens existenţei. Se achiesează în mod implicit la un „spirit de dreptate”, care „dă sens existenţei” (p. 11). În afara acestuia, existenţa înseamnă „rutină”, „banalizare”, „golire de sens”.

b+c) Angajarea în direcţia idealului este un demers „în căutarea plenitudinii şi a unui sens existenţial”. Idealul nu este o alegere de moment sau o supărare pe care o vindecă o dimineaţă pe plajă. Din acest statut, derivă conex o a treia componentă a formulei existenţiale: tenacitatea zidirii consecvente şi până la capăt în cadrul unei determinări demne. Omul unui ideal nu se poate schimba atâta cât rămâne dedicat acelui ideal. Această trăsătură este revelată de o pildă despre care Norman Manea consideră că îl exprimă: întrebat de ce tot predică, dacă tot vede că n-are să-i schimbe pe coreligionari, rabinul răspunde: „ca să nu mă schimb” eu însumi.

d) Al patrulea element al formulei îl reprezintă luciditatea şi autenticitatea lui „eu însumi”. În subsidiarul acestei componente stau „premisa individualităţii”, lucrul la „mine însumi” şi inevitabilitatea de a fi eu însumi („am încercat şi eu ani de zile (…) să mă evit pe mine însumi. N-am izbutit”). Există, se constată, „o competiţie cu tine însuţi şi cu neantul”.

e) A cincea dimensiune în ecuaţia existenţială se constituie din „nevoia de interogaţie” şi din „dilemele conştiinţei tulburate de întrebări fără răspuns”. Omul inteligent, afirmă N. Manea alături de G. Călinescu, „e un om  care gândeşte”, care „îşi pune întrebări”, aşa încât un ţăran analfabet este „potenţial egalul lui Kant”. Întrebările despre divinitate, n-au în mod specific şi limpede un răspuns: „rămân un biet agnostic”, arată Norman Manea.

f) Un al şaselea element definitoriu se identifică în limbă. Norman Manea  reproduce confirmativ ce susţinea Hannah Arendt: „Ce rămâne? Limba maternă rămâne” şi adaugă: „Româna este limba cu care am intrat în lume, apoi limba educaţiei şi lecţiilor mele de început, limba iubirii şi a prieteniei şi a familiei (…), a fost şi a rămas, în mare măsură, limba interiorităţii mele (…) Este, deci, limba mea, eul meu. (…) Este limba scrisului meu, în ea lucrez cu mine însumi, cu gândurile şi emoţiile mele şi cuvintele mele” (p. 174-175). „M-am născut în România şi m-am format în literatura română. Am debutat româneşte, am scris, scriu şi acum în româneşte”.

g) Elementul al şaptelea se constituie din calitatea de scriitor şi din obiectivul de a  exprima „ceea ce sunt”. Materia scriitorului o reprezintă limba şi situaţia sa existenţială (când se raportează la Kertész, Norman Manea constată că are o „situaţie existenţială diferită” de a acestuia): „Mă simt privilegiat de a nu avea o clară identitate sau a poseda o identitate plurivalentă şi confuză”. Vom regăsi în operă imaginaţia, gândirea şi „experienţa trăită” sublimată a eului existenţial, „misterul existenţei”, „suferinţa”, „fascinaţia faţă de existenţa pur şi simplu” şi marile „experienţe colective” (abordate în cadrul unei premise personale). Conţinutul romanelor sale va fi marcat de convingerea intimă că „marii eroi ai literaturii” n-au fost „învingători”.

h) O nouă dimensiune de formulă o reţinem ca fiind conştiinţa zădărniciei şi a efemerului. O astfel de serie de gânduri ar goli existenţa de sens. Ea alcătuieşte însă o contrapartidă, o contradicţie internă: existenţa are sens vs totul este zadarnic. Ca momente diferite ale unui demers non-liniar (adică tabular) acestea trebuie înregistrate separat. În plus şi cu atât mai mult, întrucât, deşi trăieşte cu intensitate totul, Norman Manea se consideră şi chiar este „înclinat mai curând spre introspecţie”. Pe Norman Manea timpul l-a „rostogolit în toate felurile”, i-a consolidat sentimentul  zădărniciei („zădărnicia mă copleşeşte repede”) şi l-a împins spre luciditatea unei conştiinţe a efemerităţii. În plus, istoria s-a dovedit pentru el insidioasă şi fluidă.

i) Al zecelea factor de formulă existenţială îl regăsim, în conexiune cu ceea ce am numit „determinarea demnă”. El constă într-o revoltă controlată ce nu s-a dorit învingătoare şi chiar prin aceasta învingătoare este: „Ăsta sunt eu. Norman, fiul lui Marcu Manea” (p. 188).

Lasă un răspuns