Nicolae Țurcanu: Poeme care nu dor sau Cartea dorului de viaţă

Poeme care nu dor sau Cartea dorului de viaţă

de Dan Ionescu

La editura Lumina, a apărut în anul 2010, cartea de versuri, Din vinerea patimilor, de Nicolae Ţurcanu. Selecţia poemelor, distribuite în secţiunile: Contraste, Ecouri din iadul Gulagului, Privelişti natale, Urzicuţe şi Epilog, aparţine lui Tudor Ţurcanu.

Nicolae Ţurcanu s-a născut în satul Nezavertailovca, raionul Slobozia, în Transnistria, la 21 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani, şi a murit la 19 august 1985. „După o zi de vară, fără apă, fără atenţie, cât a stat în coridorul spitalului raional, le-a spus medicilor: Nici Domnul Dumnezeu nu mă va salva. Sunt distrus complet de linguşitorii care s-au oploşit pe lângă puterea ce le cântă şi ei dansează fericiţi pe spinarea oamenilor truditori“.

În ilustraţia primei coperte, se întrevede trădătorul care dă sărutul vânzării, iar în spatele tristului Iisus, un bărbat care, având previziunea patimilor profetului, ţipă de spaimă. Din această clamare, sugerată în imagine, se vor fi ivit paginile de echilibru faţă de nedreptate, ale volumului.

Multe dintre poeme, reflectând o lume dură, par foi căzute din manuscrisul Flori de mucigai, dus de Arghezi, repede la tipar. Martor al evenimentelor, legate prin umbra suferinţei, devine poetul însuşi: „Eu am văzut cu ochii mei pe astă lume, / Cum oamenii se nasc, cum râd, cum plâng, cum mor, / Cum unii de pe nalte creste de renume / În groapa de ruşine mititei cobor. // Eu am văzut cum bat de moarte şi-ţi dau apă / Să reînvii pentru a fi bătut din nou, / Cum unul pus de altul groapă sieşi sapă, / Cum unul doarme, altul trage ca un bou“.

Atitudinea pe care o inspiră poemele, nu este de resemnare sau de îndârjire [justificată şi prin aceasta, acceptabilă], după cum ne-am fi aşteptat. În ciuda unei vieţi în suferinţă injustă, iar titlul este o metaforă pentru un asemenea trai, şi a unor motive suficiente pentru ca autorul să fi desconsiderat omul în general, în Odă omului, atitudinea este de rigoare. Se impune o condiţie a apariţiei în continuare a omului, de a fi constant în iubirea de semeni pe care prin Biblie, Fiul lui Dumnezeu a declarat-o, în numele nostru: „De-ai să laşi un suflet frânt, / Nu veni pe-acest pământ!“. Aici se aude glasul copilului care va fi fost Nicolae Ţurcanu, copil în voia sorţii şi fără tată, încă de la vârsta de cinci ani. Tatăl fusese împuşcat pe frontul ruso-german al Primului Război Mondial. Elementul biografic demoralizant va fi fost în special, faptul că a fost părăsit de mamă. Indiferent de lanţul tehnologic de care beneficiază autorul: luntre, moară, camion, versurile au cale proprie, posibil terestră: „prin bolovanii grunzuroşi“, ori siderală, în funcţie de forţa vocaţiei şi de obiectivul [tendinţa] celui care le-a conturat.

Una dintre întrebările, poate a fiecăruia dintre noi, când viaţa devine grea, este dacă vom ceda încercărilor şi vom căuta exemple de rezistenţă în rândul celor apropiaţi sau, în situaţia unei culturi de bază, dacă o vom avea, în sinele nostru.

În pilde marcante, regăsim modelul Iisus: „Ploua, cu crucea-n spate – / Înspre Golgota cea / Sătulă de păcate – / Iisus încet mergea. // Cu-aceeaşi strajă oarbă, / Desculţ şi mititel / Tot clătinând din barbă / Urmam şi eu ca El“. Comparaţia este salvarea de la prezentul presant. Ce deprindem din asumarea instanţelor comune? Puterea de a ierta erorile faţă de noi, care ne prăbuşesc, numai în faţada socială, ale celor care ne vând gratuit, pentru câştig material, în numele unor idealuri false, ori din marea [ca întindere, nu ascensiune morală] invidie.

Epilogul, al cărui titlu are formă superlativă: Cea mai bună poezie, conţine o surpriză, exprimată cu umor: „Cea mai bună poezie, / Curgătoare ca un râu / O să fie-aceea, care… / După moarte am s-o scriu“.

Oricât de mult ai căuta adâncimea prăpastiei în viaţă, atinsă pe nedrept, ca om, de poet, n-o afli. Versurile au subtilitate şi pornesc spre cititor, din ceea ce şi-ar fi dorit Nicolae Ţurcanu să trăiască. Urmele rănilor nu sunt în cartea Din vinerea patimilor. Atât de adânci trebuie să fi fost în suflet, încât probabil, nimic nu ar fi putut reţine durerea lor. În schimb, poetul s-a dăruit artei cu tot ceea ce nu a avut ocazia să trăiască, dar mereu a aspirat: căldură umană, pace în lucruri, vorbe ca imn către Dumnezeu şi patria dragă.

În anul 1992, Uniunea Scriitorilor i-a acordat lui Nicolae Ţurcanu, un premiu special post-mortem, pentru Opera omnia.

În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi menţionează: „N. Ţurcanu a publicat versuri care dovedesc un simţ nealterat al limbii, un dor de a surprinde culoarea locului“.

 

Lasă un răspuns