NICOLAE PÂRVULESCU: Un roman al interiorităților goale, de Ştefan Vlăduţescu

Un roman al interiorităților goale

de Ștefan Vlăduțescu

 

Al şaselea roman al profesorului Nicolae PârvulescuBravo Lui! Craiova, Editura Autograf MJM), este tot unul despre lumea profesorilor, ca, de altfel, toate celelalte. În mod specific însă este primul care îşi sprijină discursul, dincolo de universul intelectualilor, pe imaginarul satului şi pe imaginarul politic al sud-vestului ţării.

Pe scena prezentului narativ sunt puse în antiteză două cariere. Este vorba, pe de o parte, de destinul lui Aurel Hobeanu. Acesta se naşte în comuna Vlădoieni, în noiembrie 1948 (fiind declarat la 11 octombrie 1949). Face şcoala în sat. Învaţă bine şi, cu toate că era cel mai bun la matematică, este dirijat de ai săi către o şcoală profesională. Raţionamentul care stă la baza luării deciziei pentru drumul său în viaţă este unul pur ţărănesc, s-ar zice chiar popular. Bunicul său argumentează că „meseria este brăţară de aur” şi că „pe cărturari i-au băgat în puşcărie cu grămada” (p. 80). Concluzia acestuia, pe care o impune părinţilor lui Aurel, chiar cu oarecare ameninţare, este că meseria te scapă de puşcărie, căci „pe meseriaşi îi lasă în pace”. Ne aflăm către 1963. După colectivizare, idealul ţărănesc nu mai este ogorul sau cucerirea intelectuală a oraşului, ci „cea mai bună şi mai bănoasă meserie”. Aurel trebuie să se facă lăcătuş. Merge la profesională şi este selectat a face handbal. Ajunge, din inerţia unor doleanţe tinereşti, să fie prins în beciul profesorului Alexandru Filipescu la furat de vin. „Pedeapsa” este că profesorul de la Liceul Energetic îi cere ca, dincolo de a nu consuma alcool, să se înscrie la liceu, la seral, ceea ce el şi face. Cariera de handbalist este remarcabilă. Ajunge chiar să joace de 14 ori în naţionala României. La 23 de ani se căsătoreşte cu Georgeta, consăteanca sa, după ce relaţia lor fusese neacceptată de către părinţii fetei. Tatăl acesteia, contabil la CAP, îi dă bani să cumpere, înainte de nuntă, o casă pe numele său; respectivul cunoscând provenienţa necinstită a banilor. De altfel, ulterior va fi arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare, scăpând amnistiat după 6 luni în 1974. Terminându-şi facultatea, Aurel ajunge profesor de sport, precum maestrul său Dumitru-Michy Stegaru.

Pe de altă parte, romanul reliefează cariera lui Adrian Filipescu (născut în 1954), fiul profesorilor Elvira şi Alexandru Filipescu. El are o copilărie problematică. La ai săi 3 ani, tatăl său este întemniţat politic pentru 7 ani. Creşte într-o atmosferă tensionată la Arad, unde bunica maternă îi spune că tatăl lui este „un puşcăriaş, un monstru” (p. 187). I se face o educaţie moralmente contradictorie, ceea ce-l determină să îi poarte tatălui o ură de neeradicat. Ulterior, din 1975, Adrian devine informator al Securităţii, furnizând informaţii chiar despre tatăl său. De acest lucru, Alexandru Filipescu ia la cunoştinţă după 1990, de la un fost elev al său, fost ofiţer de securitate.

Elev mediocru, cu comportament ce nu i-a permis să ia niciodată zece la purtare, Adrian nu reuşeşte la medicină din primul an. În facultate face trafic cu ţigări, cafea, casetofoane şi alte produse ce nu se puteau procura din „comerţul socialist”. Se căsătoreşte cu Angela Cazacu, fiica lui Dumitru Cazacu, directorul Gospodăriei de partid. Acesta îi dă lui Adrian bani să cumpere o casă. La Revoluţie, Adrian este în primele rânduri, astfel încât este ales ca vicepreşedinte al Comitetului Judeţean al FSN. Devine apoi deputat şi senator. Relaţiile cu părinţii rămân deosebit de reci. Tatăl său moare în 2002 fără a dori să-l vadă, iar mama sa, în 2008, lăsând „cu limbă de moarte” ca el să nu fie anunţat în niciun fel de deces. El află şi vine să-şi înmormânteze mama, cu ideea de a profita de moştenire. Casa pe care mama sa o dorea bibliotecă purtând numele soţului, el o pierde ca moştenire, dar, declarând-o bibliotecă, face din ea capital electoral în alegerile din primăvara-vara 2008. Câştigă alegerile, lucru pentru care, discutându-se despre el, se afirmă: „Bravo Lui” (p. 223).

Ceea ce se mai remarcă în peisajul epic este prezenţa în viaţa lui Alexandru Filipescu a lui I.D. Sârbu şi a tânărului prieten al acestuia, profesorul Mircea Moisa. O secvenţă memorabilă este scena în care Vladimir Streinu, prieten imaginar al lui Alexandru Filipescu, îl reîntâlneşte pe George Călinescu.

În ce priveşte tehnica narativă, „Bravo Lui” este un roman al faptelor: „faptele ne interesează”, susţine un personaj (p. 28). Protagoniştii nu au interioritate. Lipseşte în mod deliberat analiza psihologică. Spiritul auctorial se plasează în punctul din care, fără a fi omniscient şi omnipotent, poate observa personajele doar prin conduita şi comportamentul lor. Romanul nu dezvoltă o perspectivă caracterologică strictă, dar găseşte modalitatea prin care să lase să transpară apetenţa pentru valori, precum bunul simţ, responsabilitatea, eroismul cotidian al respectului celuilalt, onestitatea şi privirea calmă asupra unui trecut dureros şi de neschimbat.

Tema se structurează din convergenţa faptelor, evenimentelor şi situaţiilor: este vorba de tema educaţiei şi a rezultatelor acesteia. În plus, este vorba de a gândi posibilitatea impunerii reeducării. Cariera unui profesor de sport, om onest şi responsabil ca Aurel Hobeanu, este pusă în oglindă negativă cu cea a lui Adrian Filipescu, fiinţă josnică şi intrigantă, fără respect pentru valori şi persoane. „Cinste lui” (p. 77) şi „Bravo Lui” (p. 223) sunt felicitările pentru a fi ajuns la superlativul a două cariere: de profesor onest şi de politician cu infirmităţi morale.

„Bravo Lui” este romanul unui moralist resemnat. Alături de fapte de ordin individual, în materia epică sunt prinse evenimente (colectivizarea, eliberarea deţinuţilor politici, amnistia din 1974, Revoluţia din 1989, alegerile din 2008) şi situaţii (îndrăgostirea la ţară, întâlnirea în lanul de porumb, concurenţa între elevi pentru întâietate). Cenzura obiectivă dă prozei un aer constructivist şi experimental, fără a elida generarea de semnificaţii, sensuri şi înţelesuri umane.

Pe un alt palier, romanul deschide o meditaţie a îndepărtării de părinţi: o îndepărtare spaţială în cazul lui Aurel Hobeanu şi o îndepărtare morală pentru Adrian Filipescu.

Roman faptic, roman al înregistrării de fapte, „Bravo Lui” îşi asumă o cunoaştere exterioară a vieţii. Trăirile n-au altă substanţă decât fapta. Experiment reuşit ca scriere faptică, proza cu care avem de a face imaginează personaje fără probleme de conştiinţă. Figurile romaneşti nu trăiesc decât prin ceea ce se vede din exterior. Din acest unghi, naraţiunea intră într-un profil de roman cinematografic. Faptele alcătuiesc existenţa socială. Indicial, ele denotă şi sentimente, gânduri, îndoieli, nelinişti şi incertitudini. Acestea rămân însă în afara scriiturii şi a întâmplărilor fiinţei. Interioritatea personajelor este goală: uneori seacă şi pustie, alteori deşertică şi necultivată.

Faptele deconspiră o interioritate, dar întrucât nu umplu cu gânduri acest contur, nu angajează lectorul decât la nivel moral. De aceea, „Bravo Lui” este un roman moralist, poate chiar moralizator.

Fără interioritate (credinţă, iubire, moarte, singurătate, artă, filosofie etc.), accesul la metafizic este limitat şi pe spaţii mici chiar blocat. În absenţa întâmplărilor fiinţei, judecata lecturală se îndreaptă asupra istoriei. Când lipseşte istoria fiinţei, gândim personajele în mersul istoriei obiective. Istoria are o morală, dar nu are metafizică. O problemă metafizică ar fi putut deveni, de exemplu, convertirea la ortodoxism a greco-catolicei Elvira Filipescu, din iubire pentru Alexandru Filipescu şi în a se căsători cu acesta. Un eveniment ce ar fi avut potenţa de a se transforma în element de meditaţie este relaţia de iubire adolescentină dintre Aurel Hobeanu şi Georgeta.

Experienţa auctorială a unui roman de fapte izbuteşte. Primează existenţa socială în raport cu trăirea intimă. Reflecţia, pregătită încet şi profundă, rămâne la nivel moral, ea nu trece în meditaţie asumată: moralul („Cinste Lui!”) se opreşte la limita metafizicului şi este deturnat pe ceea ce este exterioritate pură (existenţa politică din expresia „Bravo Lui!”). În raport cu ceea ce observăm a fi un proiect experimental de proză faptică, romanul este o reuşită. Este bun atât prin ce realizează, cât şi prin ce izbuteşte să evite.

O părere la “NICOLAE PÂRVULESCU: Un roman al interiorităților goale, de Ştefan Vlăduţescu

Lasă un răspuns