Nicolae Pârvulescu: Canonul axiologic. Cronică, de Ştefan Vlăduţescu

 

 cat vad ochii

Asemenea romanelor anterioare ale profesorului Nicolae Pârvulescu, dar mai mult decât oricare dintre ele, „Cât văd ochii…” (Craiova, Editura Autograf MJM, 2011) se arată, înainte de toate, un roman de valori. Este vorba despre modelarea comportamentelor şi a conduitelor personajelor în raport de principii. Evenimentele epice sunt impregnate de o evaluare axiologică implicită. Pe de altă parte, în formulele existenţiale ale personajelor sunt discursiv evocate valori. Asigurarea conformării şi submisiunii se realizează printr-o permanentă raportare la valori. Silviu Grigoraşcu este narator şi evaluator în cadrul propriei sale existenţe epice. Născut în 1951 în localitatea Poienari din apropierea oraşului Bandava, el trăieşte în limitele unui imperativ de moralitate şi onestitate. Dincolo de cotidian, acest ideal nu rămâne la nivel de revelaţie cu conţinut negativ, ci induce efecte fiziologice. Aflând în 2010 (la 59 de ani) adevăratul motiv pentru care tatăl său, Petre Grigoraşcu (n. 1931), a rupt legătura cu părinţii săi, el îşi pierde cunoştinţa şi îşi revine după 4 zile (vineri, 23 iulie). În spital conştientizează că soţia sa Roxana are perfectă dreptate atunci când îi spune să-şi lase tatăl şi bunicul „să-şi doarmă în linişte somnul de veci”. Astfel poate să iasă din şocul explicaţiei pentru care Petre Grigoraşcu, la 19 ani, a încetat să-şi vadă părinţii, locuitori ai comunei Aluneşti, judeţul Gorşov. Întrebată de Silviu şi de sora sa Irina de ce nu au bunici paterni, Florina Grigoraşcu (mama lor) le spune că nu ştie şi-i asigură că la maturitate vor primi răspunsul de la tatăl lor.

La timpul cuvenit, în opinia sa, Petre Grigoraşcu le relatează copiilor că a plecat de acasă şi a refuzat să se mai înapoieze, ca mod de a protesta faţă de falsele valori pe care se fundamentase viaţa tatălui său. El precizează că Dinu Grigoraşcu fusese legionar, ajunsese primar legionar şi făcuse rău oamenilor comunei (devenită în 1968 oraş). Petre Grigoraşcu „postulează” că şi-a abandonat familia, întrucât nu era de acord cu valorile politice ilustrate şi promovate de tatăl său. Totodată, din mărturisirea tatălui, Silviu şi Irina află că între 1950 şi 1968, acesta împreună cu un fost profesor de-al său de la Liceul Comercial din Bandava au înşelat statul şi şi-au însuşit sume foarte mari de bani. Din calitatea de contabil la IAS-ul din Poienari (comuna socrilor săi, Gheorghe şi Domnica), el întocmeşte documente fictive pentru lucrări realizate gratis de săteni. Spirit deja format în valorile şcolii şi bisericii (Florina Grigoraşcu este o femeie bisericoasă), Silviu Grigoraşcu dezaprobă faptele ilegale ale tatălui său.

Structurat axiologic ca om onest, responsabil şi de bună-credinţă, ca persoană ce-şi ţine cuvântul, are ruşine şi evită să se facă de râs, Silviu acceptă totuşi contradicţia dintre platformele implicate de cele două nuclee de fapte ale tatălui său. Pe de o parte, Petre Grigoraşcu dezvoltă un comportament radical faţă de trecutul legionar al tatălui său, iar, pe de alta, recurge a ilegalităţi pentru a acumula avere. Silviu observă că în formula existenţială a tatălui său opţiuni politice corecte coabitează cu decizii de furt.

În altă ordine de idei, în profilul moral al lui Silviu Grigoraşcu intră şi axioma fidelităţii conjugale. Mai mult, el este bărbatul unei singure femei. Pe această temă majoră pentru derularea destinului său are o dispută cu soţia sa Roxana, adeptă şi ea a valorii fidelităţii. Ampla discuţie cu aceasta porneşte de la o teorie pe care respectiva, medic endocrinolog şi cadru universitar o emite: tot ce se întâmplă în univers poate fi pus în paradigma glandei. „La început a fost glanda” postulează Roxana. Lumea este făcută din glande, secreţii şi produse ale secreţiilor glandelor. Făptura umană este „o glandă care secretă continuu şi conţine în ea o mulţime de glande”. Între acestea, „glandele” sexuale se răzbună dacă nu sunt ţinute în regim de noutate. Prin urmare, concluzionează Roxana (la circa 34 de ani, după 13 ani de căsnicie) este obligată să se conformeze glandelor şi să-l înşele. În legătură directă cu această logică, ar trebui să divorţeze. Raţionamentul existenţial nu capătă totuşi contur practic. Pentru Silviu Grigoraşcu însă problema este pusă şi, totodată, rezolvată: fidelitatea este o valoare decisivă.

Şcolar fiind, Silviu află de existenţa bunicului, însă influenţat de tatăl său evită să-l caute. Ulterior, în 2010 este chemat să devină moştenitor al unui hotel de cinci stele şi al unor clădiri în Aluneşti. Cu această ocazie, preotul, ca legatar legal, îi aduce la cunoştinţă o altă variantă de explicaţie a rupturii dintre tatăl său şi bunic. Perspectiva este următoarea: terminând liceul, Petre Grigoraşcu se logodeşte cu Diana Oprişan, fiica celui mai înstărit sătean, după Dinu Grigoraşcu. În acest context, Dinu îl surprinde pe Petre făcând dragoste cu mama Dianei, care anterior fusese amanta sa. Apoi, beat, Petre recurge la violenţe împotriva mamei sale. Are loc un conflict între el şi tatăl său. Acesta din urmă ia un cuţit şi încearcă să-l înjunghie. Mama Anica se interpune şi este uşor rănită. Şocul intelectual produs de contradicţia dintre cele două explicaţii îl aduce pe Petre în leşinul de 4 zile. Acum el îşi rememorează viaţa: sub această asumpţiune de aducere aminte eliberatoare se scrie romanul. Are loc un „hindsight”, o evaluare retrospectivă. Această ramă narativă închide „spovedania” lui Silviu. Pe această cale, prin epică, el îşi recapătă echilibrul. Literatura intervine în viaţa imaginară.

Pe de altă arte, sub convenţia declanşării romanului începând cu finalul poveştii se inscripţionează o cronică de familie. De altfel, cartea „Cronică de familie” de Petru Dumitriu este amintită la un moment dat. Planul generic al romanului se schiţează ca un bildungsroman. Din acest unghi, „Cât văd ochii…” este romanul formării şi maturizării lui Silviu Grigoraşcu.

Chiar titlul cărţii este dat de integrarea în teoria glandei a unei strofe excepţionale din lirica lui Vladimir Streinu, unul dintre cei mai elevaţi critici de poezie ai literaturii române. „Cât văd ochii, texte, texte…/Numai viaţă abia mai este./Ceru-n noapte-i text de stele/cu majuscule-ntre ele.” „A secretat nişte versuri frumoase creierul acestui distins intelectual” – comentează Roxana. Aceasta a meditat şi la o teorie socială şi a găsit că românii s-ar împărţi în patru categorii: „numai de duzină; de duzină şi de turnă; numai de turmă; nici de duzină, nici de turmă”.

Canonul axiologic al lui Silviu este alcătuit din onestitate, responsabilitate, credinţă, respectarea cuvântului dat, conştiinciozitate şi realism. El are şi o variantă negativă. Metehnele care trebuie respinse şi condamnate sunt minciuna, furtul, înşelăciunea şi prefăcătoria. De evitat sunt cei care au „învăţat” „să mintă, să fure, să înşele şi să se prefacă”. Un element în această ordine de fapte este şi dezavuarea comportamentului surorii sale Irina. Căsătorită cu ofiţerul Sandu Mirea, aceasta (actriţă la Teatrul Naţional din Bandava) devine amanta directorului instituţiei, Faleschini, bărbat cu câţiva ani mai în vârstă decât tatăl său Petre Grigoraşcu. Se configurează în aceste condiţii o familie trăind după sisteme de valori. Florina şi Silviu optează pentru canonul pozitiv, iar Irina şi Petre pentru cel negativ.

Într-o vreme în care civilizaţia pare să intre în degringoladă, când sentimentul la îndemână este nesiguranţa şi când certitudinile se izolează într-un orizont îndepărtat, o voce vibrează pentru valori şi pentru ordinea lumii: este vocea epică echilibrată şi optimistă a unui romancier. Cu atât mai bine că acesta este Nicolae Pârvulescu. Lumea literelor şi lumea noastră au astfel o şansă în plus: Domnia sa a fost bunul, fermul şi onestul profesor al multor generaţii. Şi mai este şi, acum, ca romancier …

Lasă un răspuns