NICOLAE MANOLESCU şi EUGEN NEGRICI: Argumente ontologice hard pentru actualitatea şi perpetuarea istoriei literare

Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici: Argumente ontologice hard pentru actualitatea  şi perpetuarea istoriei literare

                                                                                              de Ştefan VLĂDUŢESCU

 

I. Actualitatea şi perpetuarea istoriei literare constituie o derivată delicată a problemei aporetice a posibilităţii istoriei literare. Termenii ontologici fundamentali în care, în mod implicit, tema eventualei „inactualităţi” se formulează astăzi sunt exact cei în care îşi turnau interogaţia, în deceniile 4, 5 şi 6 ale secolului trecut, George Călinescu şi René Wellek. Datele de care trebuie să dea riguros seamă, în zilele noastre, proiectul unei istorii literare valide sunt, însă, altele. „În realitate, arăta George Călinescu în «Tehnica criticii şi a istoriei literare», critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică curată fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare conţine implicit o determinaţiune istorică, dar nu e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic. (…)

Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală”. George Călinescu, ca şi René Wellek, leagă „deconstructiv” critica şi istoria literară într-un destin unitar. Dincolo de axioma trunchiului lor comun, situându-se evolutiv în coordonatele unui relativism temperat, René Wellek formulează o serie de aporii; dintre acestea cea cu valoare modelatoare pentru demersul investigativ ulterior îl are axioma că „procesul istoric trebuie judecat după anumite valori, dar scara valorilor este ea însăşi luată din istorie”. De altfel, în „Teoria literaturii” (scrisă împreună cu A. Warren), René Wellek va accentua asupra existenţei a trei discipline: un „studiu al literaturii, al categoriilor ei, al criteriilor ei” (teoria literară), un studiu „privind operele literare concrete” (critica literară, „esenţialmente statică”) şi un studiu diacronic al operelor (istoria literară). Este vorba de trei discipline ce „se suprapun” şi sunt de neconceput separat. Ulterior, în „Conceptele criticii”, René Wellek va dezbate modul cum critica tinde spre teoria literară (când realizează o „cunoaştere conceptuală” a literaturii) şi către istoria literară (când descrie „realizări istorice” şi individualizează pe „marii clasici” care „formează principalul canon al literaturii”).

II. Din această perspectivă, actualitatea sau inactualitatea istoriei literare este totodată actualitatea/inactualitatea criticii. Prin destinul lor mutual, critica şi istoria literară trăiesc unitar şi consubstanţial într-o singură formulă existenţială.

Despre critica şi istoria literară românească, doi dintre marii critici/istorici literari ai perioadei actuale, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici exprimă puncte de vedere, în linii generale, convergente: în special în ce priveşte spiritul critic, modificarea gustului, evoluţia literaturii, standardele, sistemele de aşteptări, revizuirile, mutaţia valorilor etc.

Există un consens că obiectul criticii şi istoriei literare îl reprezintă opera literară. René Wellek arată că „obiectul de studiu” îl constituie „opera literară”. În aceeaşi ordine de idei, George Călinescu precizează: „Punctul de plecare al criticiului şi istoricului literar este opera, ca realitate artistică”. În „Teme 4” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 5), Nicolae Manolescu notează că „operele scriitorului” constituie „materia primă” pentru critica şi istoria literară. Având acelaşi obiect, cele două sunt, cum le va concepe şi în „Istoria critică a literaturii române” (Piteşti, Editura Paralela 45, 2008) (N. Manolescu, 2008, p. 1455) „inseparabile”. Totuşi, după 1989 se face vizibilă tentaţia unei segregări obiectuale şi „tendinţa generală” „de părăsire a istoriei literare propriu-zise în favoarea studiilor multiculturale”. Pe de altă parte, de-a lungul secolului XX şi la începutul secolului XXI, profesorul Manolescu sesizează trei agresiuni la adresa criticii şi istoriei literare: „siluirea faptelor literare de către doctrina marxism-leninismului” (cu efecte în „abandonarea unei bune părţi din tradiţia validă estetic a literaturii” şi în fixarea unei noi şi false ierarhii), respingerea diacroniei de către structuralişti (s-a „viciat critica” şi s-a „anihilat istoria literară”) şi, după 1989, în condiţiile în care literatura (în urma intervenţiei orientativ-constatative a lui Allan Bloom) ocupă un loc secundar în viaţa oamenilor, istoria ar ajunge să fie „o întreprindere inutilă”. Primele două agresiuni sunt de domeniul trecutului şi sunt luate sub beneficiu de inventar. Cea de-a treia este demontată astfel: „Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii, prin chiar faptul că au făcut-o conştientă de noua ei natură: din sacră şi înaltă, literatura a devenit profană şi comună”.

III. Critica şi istoria literară rămân actuale pentru că se dezvoltă după principii.

Primul dintre acestea este principiul estetic. Pentru N. Manolescu critica rămâne „o lectură în principal estetică”, criticul fiind un „om dotat cu simţ estetic”, un om ale cărui gusturi naturale nu se discută, dar ale cărui gusturi culturale se pun sub semnul întrebării (N. Manolescu, 2008, p. 1454). Principiul criticii estetice arată că citirea operelor literare are loc pentru „frumuseţea şi valoarea lor literară”. Critica estetică relevă „esenţa operelor de literatură”, iar istoria literară – „esenţa literaturii naţionale”. Istoria literaturii este „bazată pe critica estetică”. Critica literară (şi implicit istoria literară) nu poate funcţiona fără acceptarea „principiului autonomiei esteticului” şi a „principiului revizuirii”.

IV. O componentă de actualitate a istoriei literare o constituie valoarea estetică.

Pentru profesorul Nicolae Manolescu principala problemă a criticii şi istoriei literare de după 1989 o reprezintă tendinţa ca „succesul şi nu valoarea” să alcătuiască „criteriul principal al editării literaturii” şi ca valoarea să se judece „în funcţie de reguli comerciale”, urmând drumul „bătăliei canonice” de tip american. În orice caz, valoarea estetică trebuie să fie standardul după care să se intre în canon. Şi întrucât „valorile literare nu se impun de la sine”, ele vor fi instaurate de critica şi istoria literară. Convingerea istoricului literar este că „există valori absolute” (N. Manolescu, 2008, p. 1456) printre ele numărându-se şi cea estetică. Mizând pe relativitatea accentuată a valorii estetice, Eugen Negrici („Iluziile literaturii române”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) admite că „fiind determinată de un raport şi fiind produsul unei schimbări de perspectivă şi consecinţa unei atribuiri (de către destinatar), ea, valoarea, nu posedă atributul permanenţei şi nu există decât potenţial într-un text”  şi că atunci când valoarea artistică „a pălit în destule privinţe” „au rămas să ne vorbească – neasemuit de pătrunzător – valorile expresivităţii” (E. Negrici, 2008, p. 76). Unele valori se pot perima, atunci intervine „revizuirea valorilor”; adaugă că la noi „valorile sunt aproape sistematic contestate”, iar „ierarhiile sunt periodic demolate”.

V. O altă dimensiune a istoriei literare o reprezintă evoluţia. Nicolae Manolescu apreciază că pentru „a da socoteală de întreaga evoluţie a literaturii”, este necesară „periodizarea ei” (N. Manolescu, 2008, p. 7). Trebuie amintit că H. R. Jauss găsea că o istorie literară renovată de estetica receptării trebuie să se bazeze pe relevenţa „unei înţelegeri evolutive”, pe „critica tradiţiei” şi pe „uitarea selectivă”. Mergând pe această direcţie, profesorul Manolescu este stimulat şi de luarea în seamă a faptului că „o schiţă a evoluţiei canonice din literatura română lipseşte deocamdată” şi de faptul că în cultura română avem de a face cu ”evoluţii mereu nelimpezi”. Manolescu îşi asumă fixarea unei evoluţii canonice după ce  constată că la noi s-au scris în special panorame şi metamorfoze, „ocolind cu grijă evoluţia contextului”. Eugen Negrici intră în aceeaşi ideatică atunci când reţine că literatura română „nu a cunoscut decât arareori o evoluţie normală” (E. Negrici, p. 23), înregistrându-se doar „două intervale de relativă stabilitate (1860-1914, 1919-1927)” în care s-au atins un firesc „grad de normalitate”.

VI. În plus, în istoria literară românească, după 1989, a avut loc, cum opina N. Manolescu („România literară” nr. 2, 1990) „Intrarea în normalitate”: s-a reinstaurat tradiţia estetică şi s-a eliberat canonul de presiuni ideologice şi politice. La rândul său, profesorul Eugen Negrici a publicat în „România literară” o lungă serie de articole la rubrica „Simulacrele normalităţii” în care a făcut să se vadă aparenţele şi să devină sesizabile „viziunile eronate ale istoriilor literare”. Convergenţa în normalitate a făcut posibilă punerea în discuţie a unora dintre elementele normalităţii.

a. Primul element al normalităţii îl reprezintă spiritul critic. Nicolae Manolescu observă că nu este de aprobat „abolirea spiritului critic”, că uneori se poate constata „absenţa spiritului critic” şi că nu este firească „diminuarea spiritului critic” (N. Manolescu, 2008, p. 1454); în sfârşit, în pledoaria sa pentru „estetismul criticii” conchide că, în cunoaşterea de noi înşine, „şansa diferenţei este aceea că ne solicită să apreciem, să separăm şi să ne exersăm spiritul critic”.

Eugen Negrici (în „Iluziile literaturii române”, 2008) arată că anormalitatea literaturii române se sprijină esenţialmente pe un spirit critic deficitar, parcă mai retardat decât însăşi literatura. Ea se lasă manipulată „de propria conştiinţă, alterată şi şovăitoare”. Literatura română (întârziată, desincronizată şi defazată) este în mare parte  creaţia unui spirit critic orbit şi  nevolnic. Este şi creaţia unui spirit critic aflat uneori „sub narcoză”, alteori „sub anestezie”. Critica a înregistrat şi „agonia spiritului critic”, şi „dezertarea spiritului critic”, şi cazul unui spirit critic „autosuspendat” sau care nu a fost „treaz, inconcesiv”, şi „diminuarea spiritului critic”, şi „anemierea spiritului critic”, iar „după Revoluţie, agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (E. Negrici, 2008, p. 178). Iluziile constituie, în mare parte, o maladie a spiritului critic.

b. Un alt element al normalităţii este revizuirea, văzută ca intervenţie în canon, ca modificare a ierarhiilor şi ca mutaţie a valorilor. N. Manolescu reţine că „tot după 1989 s-a schiţat şi o primă revizuire a canonului” (N. Manolescu, 2008, p. 1097). Eugen Negrici care se aştepta la o revizuire radicală constată: „Anunţată în toate revistele literare, campania de revizuire de la începutul anilor ’90 ameninţa să fie un uragan primenitor. Ea a ajuns, uimitor de repede, un vânticel care frânge câteva biete crengi uscate de mult” (E. Negrici, 2008, p. 125).

c. Al treilea element al normalităţi s-a prefigurat a fi sistemul de aşteptări şi reprezentări, orizontul de aşteptări, standardul de lectură.

N. Manolescu constată că E. Lovinescu şi generaţia lui „aveau alte standarde de lectură” decât avem noi: „mutaţia presupune o nepotrivire a standardelor criticului cu cele ale scriitorului”, căci „expresivitatea nu este nici voluntară, nici involuntară: ea este confirmatoare (a unui sistem de aşteptări, a unor standarde, a unor obişnuinţe) sau frustrantă”. Eugen Negrici explică mutaţia valorilor prin ideea de nou şi arată: „noul este nou numai faţă de un anume sistem de aşteptări”, evitând „termenul încetăţenit de orizont, care pare încărcat de conotaţii”.

VII. Supravieţuirea simţului estetic şi a spiritului critic, evoluţia literaturii (procesualitatea, continuitatea şi organicitatea), funcţionarea canonului şi a revizuirilor acestuia, rămânerea cu consecvenţă în axele autonomiei esteticului şi în coordonatele unor standarde de lectură (sisteme-orizonturi ale aşteptării), precum şi faptul că există sensibilitate faţă de literatură şi se conştientizează că ea este produsul criticii şi istoriei literare constituie argumente pentru actualitatea istoriei literare.

Lasă un răspuns