Nichita Stănescu: Universul poetic. Studiu, de Dan Ionescu

images

Nichita Stănescu, apreciat de Al. Piru „cel mai de seamă poet contemporan”, a debutat editorial în anul 1960, cu volumul Sensul iubirii, dar volumul care îl anunță drept un poet profund, este O viziune a sentimentelor, din 1964.

Lirica lui Nichita îmbină organic conceptele cu sentimentele, ceea ce critica literară a numit „sensibilizarea conceptelor”. Poetul își propune să ducă la capăt o osmoză între sentimente, gânduri și cuvinte, între interiorul sufletesc și realitatea exterioară, așa cum se exprimă în Ars poetica: „Îmi învățam cuvintele / să iubească / le arătam inima / și nu mă lăsam până când silabele lor / Nu începeau să bată”. Noțiunea de timp e intuită de poet ca o fugă permanentă, fără destinație, ca o proiecție himerică a ultimei vârste, fără trecut și durată: „Noi, locuitorii acestei secunde, / Suntem un vis de noapte zvelt”.

O temă importantă este patria și relația poet – patrie. Patriei i-a dedicat mai multe poezii din ciclurile: Un pământ numit RomâniaOrfeu în Câmpia DunăriiSoldatul și armele. În felul acesta, N. Stănescu s-a integrat în bogata și valoroasa tradiție a poeziei noastre patriotice, ilustrată de Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Octavian Goga. În poezia Țara, simbioza omului cu țara este sugerată metaforic prin „ramura cu flori de mai”, imagine întâlnită în colinde, și „pasărea măiastră”, simbol de basm care sugerează însăși creația. Confesiunea directă la persoana I ne amintește de oda eminesciană Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. Simbolul patriei este un fel de cod genetic care se traduce în legătura organică dintre generații: „Pământ atârnând înapoi cu morții tăi, / pământ de carne de mii de ori sărată sub șei de cai” (Un pământ numit România). În volumul selectiv Starea poeziei, Nichita Stănescu include poezia Noi, al cărei titlu ne aduce aminte de poezia Noi a lui Octavian Goga și în care, într-o formă aforistică, amintește de ospitalitatea poporului și de calitatea de stăpâni ai locului: „De aceea poate în libertate să lucească / deasupra noastră / universala boltă albastră”. Poezia Patria, din acest volum selectiv, se compune din trei strofe care definesc metaforic universurile spiritual, material și al creației. Spațiul spiritual al patriei, pe care îl moștenim și îl lăsăm dotă urmașilor, este exprimat printr-un șir de metafore: „copacul sub care m-am sărutat mai întâi” (farmecul inedit al primei iubiri), „bolta, ciorchinele cu o mie de boabe” (valorile morale dobândite la vârsta cunoașterii, a tinereții), „surâsul bărbătesc al tatălui meu” (un simbol al forței maturității), „primul meu fir de păr alb” (ca simbol al bătrâneții) și „mersul grațios al adolescenței”, ca păstrare în memorie, a candorii, a idealurilor. Aceste componente ale globului spiritual „ale tale sunt, patrie, din totdeauna”. Acest vers va deveni un refren și-n celelalte strofe.

Strofa secundă sugerează valorile materiale ale țării, bogățiile solului și subsolului.

Ultima strofă reia în sinteză, sensul primelor două, unificându-le sub semnul creației, în sensul că poetul ori creația artistică este altă ipostază a patriei. Această semnificație este în mod original exprimată artistic, sub forma dialogului dintre poet și patrie. În realitate, este un monolog. La întrebarea: „Cine sunt eu?”, răspunsurile, primite ca din partea patriei, aparțin tot poetului. Ideea de țară se identifică astfel cu ideea de creație. În acest poem, Nichita Stănescu arată preferință pentru metaforele cu valoare de simbol, pentru topica inversă, pentru repetarea cuvântului-cheie „patria” sau a interogațiilor: „Cine sunt eu?”.

În volumul O viziune a sentimentelor, sunt două poeme definitorii pentru lirica poetului: Cântec și Poveste sentimentală.

În volumul O viziune a sentimentelor, există două poeme definitorii pentru lirica lui Nichita Stănescu, anume: Cântec și Poveste sentimentală. În opera lui, figurează mai multe poeme cu acest titlu. Poemul despre care discutăm este un Cântec de dragoste, dragostea constituind misterul existenței. Poemul se compune din patru secvențe. În prima, se vorbește despre fericirea „din lăuntrul meu” care este „mereu dureroasă, minunată mereu”. Ar părea un paradox că iubirea e în același timp și dureroasă dar și minunată. Și Mihai Eminescu amintea de iubire ca „farmec dureros”, de „dulce minune” pentru că iubirea, așa cum o concep Mihai Eminescu și Nichita Stănescu apoi copleșește simțurile umane, devenind astfel dureroasă. Fără această durere nu ar exista viața autentică.

Strofa a doua subliniază ideea că iubirea se cere comunicată, că ea se exprimă prin limbaj: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte”. Observăm că poetul folosește o locuțiune verbală și apoi un sinonim pentru verbul „a vorbi”. Cuvintele au o profundă valoare reflexivă de vreme ce pot exprima transformarea sufletească a îndrăgostiților: „Să spunem cuvinte / lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart /  fluviul rece de delta fierbinte, / ziua de noapte, bazaltul de bazalt”.

Sub impulsul fericirii de a fi (poetul identificând iubirea cu existența, în strofa a treia) se naște nevoia de autodepășire, de cunoaștere cât mai profundă, de aspirație către cunoașterea totală (absolută). Și pentru Nichita Stănescu, ca și pentru Mihai Eminescu și Lucian Blaga, iubirea devine o cale de cunoaștere a existenței. Trăirea aceasta faustiană este ilustrată printr-o metaforă hiperbolizată; cere fericirii să izbească „tâmpla de stele”, până când „lumea prelungă și în nesfârșire / se face coloană”. Aspirația poetului „mai sus” este comparabilă cu Coloana Infinitului, la Constantin Brâncuși. Ideea veșniciei este sugerată de Marin Sorescu în poezia Astfel.

Iubirea înseamnă șansa de a trăi în mijlocul minunilor (strofa a patra): „Ce bine că ești, ce mirare că sunt”. Îndrăgostiții sunt „două cântece diferite”, „două culori ce nu s-au văzut niciodată”, dar care se întâlnesc în „înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că ești, a întâmplării că sunt”. Singura posibilitate de asemănare a celor doi îndrăgostiți atât de diferiți este faptul că există. Parafrazându-l pe Descartes care dăduse acest aforism: „Cogito ergo sum”, putem spune: „Amo ergo sum”.

Există un ecou din poezia argheziană în imaginea iubirii care cuprinde cei doi poli extremi ai universului (unul pământesc, altul celest) într-un cântec al fericirii, și un ecou din ciclulIluminărilor, de Arthur Rimbaud.

Dacă în Cântec mai puternică (decât cuvântul) este uimirea  provocată de existență, înPoveste sentimentală, mai tare ca sentimentul este cuvântul care îl exprimă. De aceea, titlul poemului este o metaforă. Poveste sentimentală este o poveste a cuvântului.

Lasă un răspuns