Navetiștii. Proză, de Ion R. Popa

         În personalul de la ora 17,16, care trecea zilnic prin Frâncei spre Oraș, de mult nu se mai întâlniseră cei șase prieteni în același compartiment. Și-au ocupat locurile alături de alți doi călători ce veneau de peste munți, după cum erau îmbrăcați și după cum vorbeau.

         Deși aveau locuri de muncă diferite, cei șase se împrieteniseră pe timpul navetei, patru dintre ei practicând-o timp îndelungat.

         Spre surpriza lor, cei doi ardeleni găsiți în tren s-au dovedit oameni foarte… dezghețați, care aveau cunoștințe diverse și multe, probabil adunate din peregrinările lor, și nici graiul nu-i trăda prea mult.

         – Dumneavoastră faceți zilnic drumul acesta? a întrebat unul dintre cei doi ciobani.

         – Da, sigur. După ce ne facem serviciul, trebuie să ajungem la familii sau, uneori, pe unde ne mai continuăm munca, a vrut să fie foarte explicit profesorul, considerând că ardeleanul nu ar ști cum e cu naveta.

         – Înțeleg, dar la serviciu cu ce vă ocupați dumneavoastră?

         – Păi, eu și doamna suntem profesori, dânsul este medic de boli interne la spital, domnul de lângă mine este agronom, dar acum lucrează la primărie, ca și veterinarul, cel de lângă dânsul, iar domnul de lângă dumneata este secretarul primăriei…

         – Va să zică, dânsul este, cum ar veni la noi, notarul? a insistat ciobanul.   – Întocmai! l-a aprobat profesorul, puțin mirat.

         – Bag sama, toți oameni cu carte, cu facultăți…

         – Da, aproape toți.

         – Și mereu pe drum?

         – Ce să facem, de! Dar dumneavoastră, nu tot așa?

         – E drept, că și noi am ajuns să batem drumurile țării. Uite că trebuie să mergem iară ca să vedem unde o să iernăm oile, undeva spre Dunăre încolo.      – Și n-ați găsit pân-acum? s-a mirat veterinarul.

         – Ar trebui să spun că da, însă nu sunt sigur; băieții de sunt deja acolo cică nu s-ar înțelege cu proprietarii localnici. Că, de, acum este mai anevoie…

         – Da, s-au fărâmițat proprietățile, trebuie să te înțelegi cu fiecare. Înainte era mai bine?, a întrebat doamna.

         – Înainte? Păi atunci mă duceam la președintele de ceapeu sau la directorul de iaseu, câteodată și la inginerul de fermă, dădeam o putină-două de brânză pentru iarnă sau un miel-doi de Paște și puteam să iernez cu ele și în barăcile fermelor, în care, vara, organizau tabere de muncă cu elevi, studenți, pușcăriași… Acu’…, Dumnezeu cu mila!

         – Acum e altceva, vezi dumneata! S-au schimbat lucrurile, a oftat și veterinarul.

         – Doar n-o să zici și dumneata că era mai bun regimul acela? a intervenit profesorul.

         – Ba bine că nu! De ce n-o fi rămas așa, zău cu nu știu. Pe noi, care n-am avut mari proprietăți ca alții, ne-a atins rău de tot cel de-acu, a oftat din nou ciobanul.

         – Hai să vă spun eu una bună cu fostul regim și după aceea vom discuta cât a fost de bun, a intrat în vorbă doctorul.           Cică la o facultate, studenții au pretins ca, cel puțin la economie, să aibă toți aceleași note, adică să fie egali la note cum sunt muncitorii de aceeași categorie egali la retribuții, în socialism. Profesorul a zâmbit și a recurs la un experiment pentru a-i fi convins de invaliditatea sistemului. La prima testare, studenții au primit fiecare aceeași notă, de fapt egală cu media notelor cuvenite în mod real; adică bine. Pentru testarea următoare, studenții buni, care ridicaseră media la bine, nu au mai învățat, știind că, indiferent cât ar învăța, tot nota aceea o vor primi, adică una egală cu media grupei. Calificativul a scăzut la satisfăcător. La cea de-a treia testare, interesul studenților a scăzut și mai mult și media calificativelor acordate a devenit nesatisfăcătoare, fiecare student având calificativul nesatisfăcător.

         La aceasta se adaugă discordia, certurile, acuzațiile reciproce ș.a., toate contribuind și la slăbirea coeziunii grupului. Profesorul a tras concluzia că sistemul promovat de socialism s-ar fi prăbușit oricum, fiindcă nu cultiva interesul fiecăruia pentru muncă, îndată ce salariul persoanei care nu a muncit este același cu al persoanei care a depus toate eforturile. În acest fel, persoana care a contribuit masiv la obținerea producției grupului a fost păgubită cu atât cu cât a primit necuvenit persoana care nu a contribuit. În felul acesta, se ajunge ca, într-o formație de lucru de zece indivizi, doar doi-trei-patru, poate cinci în cazuri mai fericite, muncesc pentru toți. De aceea, uneori se ajungea la restructurări, dar restrângerea grupului nu avea în vedere cantitatea și calitatea muncii depuse, ci cu totul alte criterii. Generalizând, profesorul spunea că „statul nu poate da cuiva ceva fără să fi luat mai întâi acel ceva de la altcineva.”

         – Cu dreptate ai vorbit dumneata, dar ce, acum nu e tot așe?  Cine primește sâmbria cea mai mare? Acela de muncește măi mult? Nu! Acela de e în fruntea bucatelor, că, de, cine împarte parte-și face! Noașe? Nu-i dreaptă nici lumea de astăzi, ba e chiar mai strâmbă decât ’ceea de s-a dus.

         – Ba da! Din păcate, ai dreptate, bade! l-a aprobat profesoara. Dar de unde știi dumneata asta, domnule doctor?

         – Am citit undeva, dar să nu mă întrebați unde anume, fiindcă nu mai știu.

         – Aici trebuie o corecție, a intervenit agronomul. În agricultură, pentru cei care primeau prea puțin drept retribuție – și asta e o situație care se cam generalizase –aceștia își completau necesarul prin sustragerea de produse direct din câmp…

         – Asta pentru cei ce munceau, dar șefii, ăia cu creionul chimic la ureche, adesea furau din magazie, din condei zicea tata, a adăugat veterinarul.

         – Să vă spun și eu ceva asemănător, de unde am înțeles că în societățile cu tradiție în economia de piață, la care se referea domnul doctor, e ceva obișnuit. Un vecin al meu a fugit din țară în timpul vechiului regim. Nu mă mai refer la peripețiile  lui până când a ajuns în a America. Acolo, căutând de lucru, a ajuns la un atelier de sudură auto. S-a angajat în aceeași zi cu fiul patronului, fiecare primind 3,5 dolari pe oră pentru munca desfășurată. După o lună de muncă, vecinul meu a fost chemat de patron și întrebat dacă acceptă o lucrare ce trebuie realizată într-un timp dat ceea ce presupunea prelungirea programului de muncă, plata fiind de 5 dolari pe oră. El a acceptat, fiul patronului s-a eschivat. După terminarea lucrării respective, patronul l-a chemat, i-a mulțumit și l-a anunțat că salariul va rămâne în continuare la 5 dolari pe oră, programul revenind la normal, în timp ce fiul său a rămas la salariul de la angajare. După alte două luni, salariul vecinului meu a sporit la 7 dolari, iar după un an, la 10 dolari, în timp ce fiul patronului abia ajunsese la 5 dolari. Ce ziceți de chestia asta?

         – Că asta înseamnă într-adevăr educație prin muncă și pentru muncă, ceea ce noi am trâmbițat mereu invocându-l pe Makarenko, a adăugat profesorul.

         În timp ce ciobanul se gândea la cele auzite, de fapt ca și ceilalți, a intervenit secretarul de primărie:

         – Este altceva când omul lucrează pentru el. Acum, și la noi, omul știe că este stăpân pe averea lui – mare sau mică –, precum și pe produsul muncii lui – mult sau puțin –, după cum a fost de harnic. Înainte, în ceapeu, de fapt nici în fabrici nu era cu mult altfel, unii munceau, alții se fofilau, iar la retribuție toți primeau la fel, erau egali, cum ar fi vrut și acei studenți, că fiul patronului, despre care ne vorbi doamna, am dedus că n-ar fi avut pretenție.

         – O fi fost asta, la câmpie, la dumneavoastră. La noi, de când mă știu, se fac tovărășii d-astea pe neamuri, pe vecinătăți, cu temei pe buna înțelegere între părți, iar în cazul că unu’ nu poate ține pasu’ cu ceilalți, se dă de bunăvoie deoparte. Iar de-o fi pățit vreun necaz – moarte în familie, bâcniță în vite, vreo molimă în oi – atunci sar ceilalți și-l ajută, a lămurit baciul atitudinea față de semeni în lumea sa, ceea ce au admirat cu toții ceilalți, iar secretarul de primărie  a deschis altă discuție:

         – Zilele trecute m-a vizitat un localnic, dar plecat de acasă dinainte de 89, un om bun de glume, deși trecut prin multe greutăți. Iată ce spunea: În ziua de astăzi răzbește cine poate să facă măcar unul din două lucruri, care sunt greu de realizat în viață. Unul ar fi să pui ideile tale în capul altuia, cum ar veni să-l faci pe-acela să facă ce vrei tu; al doilea ar fi să pui banii altuia în buzunarul tău și să nu te lovească legea.

         – Uite că și eu aș vrea să știu să fac așa ceva, a fost  bucuroasă doamna.

         – Atunci o să aveți de învățat de aici, pentru că cel ce reușește să bage cunoștințele în capul altuia este tocmai învățătorul sau profesorul; asta este ușor de înțeles, dar câștigul? Însă a pune banii altuia, sau ai statului în buzunarul propriu, asta e lucru mare și îl fac numai oamenii de afaceri, numindu-l profit. Dacă partenerul este mai dezinteresat, cum au ei grijă să-i facă pe oamenii de gospodăresc averea statului, afacerea se poate  extinde până la sărăcirea partenerului, ceea ce se cam întâmplă și pe la noi.

         – Te duseși prea departe. Voiai să spui că numai femeia, soția, poate să le facă pe-amândouă, a intervenit veterinarul.

         – Da, așa era, dar acum s-a mai pus ceva, anume că numai soția și marii oameni politici pot să facă asta, nu s-a lăsat secretarul.

         – Iar în cazul oamenilor politici prima operațiune se numește manipulare și a doua corupție, a adăugat doctorul. Nu vedeți ce averi și-au făcut unii în câțiva ani? I-au întrecut pe marii capitaliști din alte țări avansate. Ăia și-au strâns averile în câteva sute de ani, pe când ai noștri…

         – Dar soțul sau statul nu pot interveni ca să întoarcă situația; el ar avea autoritatea capului de familie, statul are legile de partea sa…, a insistat veterinarul.

         – De foarte multe ori procesul nu poate fi oprit. În primul rând că poate fi mascat, neobservat. Apoi, soțul o fi el capul, dar femeia știe să-l îmbrobodească; ați auzit, cred,vorba  ’ceea din popor: „Soțul o fi ele capul în familie, dar femeia este gâtul și-l sucește cum vrea ea”. În ceea ce privește legile, uitați-vă și vedeți cine le votează! Nu sunt tocmai cei ce au făcut averile despre care vorbeam?

         – Nu întotdeauna, a zis doamna.

         – E drept, dar în legătură cu cei de la putere, pe care i-au ajutat să ajungă acolo și au rămas în cârdășie.

         – Toate ca toate, dar parcă niciodată nu s-a furat ca acum, a intervenit ciobanul vorbăreț.

         – Ei nu! Se fura și în vechiul regim, dar cazurile nu erau cunoscute. Presa nu era ca acum. E drept, furturile erau mărunte, doar pentru traiul zilnic sau pentru alte lucruri mici; în multe cazuri, dacă ceapiștii n-ar fi furat din câmp, n-ar fi avut din ce trăi, retribuția era prea mică, a intervenit agronomul.

         – Dar ce, numai din ceapeu se fura. Uitați la ce scene am asistat eu, a tresărit profesorul. După trei ani de la înscriere, am fost programat să merg la Uzina „Dacia” ca să-mi ridica mașina. La ora șapte am fost acolo. Vânzările au început abia la ora 12. Motivul? Până atunci se desfășurase o anchetă a ministerului și a procuraturii pentru dispariția unei mașini. Până să-mi vină rândul, m-am trezit cu altul ca mine – care reușise să ridice mașina al doilea – că s-a întors cu ea la uzină la insistențele soției, care considera că mașina ar fi prezentat mari defecțiuni, îndată ce scotea zgomote dubioase la toate ușile. Când le-au demontat mecanici uzinei, au găsit un rând întreg de piese de schimb, dar toate, inclusiv planetare, dosite după căptușeală.

         – Uite că îmi amintii și eu ceva asemănător, dacă nu cumva v-am spus deja întâmplarea, a devenit nerăbdător veterinarul. Când am luat eu mașina, am văzut cu toții care așteptam, undeva într-un colț o mașină urât, cu ceva maroniu peste culoarea ei peste care se lipăiseră tot felul de gunoaie, muște, avea o ușă… căzută, ce mai!, n-ar fi luat-o nimeni, după cum se comenta în preajmă. Spre seară, când tocmai îmi fusese eliberată factura și trebuia să plec, ne-am trezit cu un general, venit direct de la unitate, s-a oprit drept lângă ea, îndrumat de către un om al uzinei. Îndată a fost montată ușa, mașina a fost dusă la degresat și spălat. A apărut o frumusețe de mașină, care bucura ochiul precum vioreaua de apare primăvara, după o iarnă lungă.

         – Păi, dacă e vorba de corupție, să vă spun și eu o întâmplare cu un vecin al meu, elev la cel mai bun liceu industrial din Oraș, s-a gândit profesorul să participe la discuție. Ca să fi intrat în bacalaureat, elevii trebuiau să depună un proiect tehnologic, pe care îl elaborau sub îndrumarea profesorului care, în final, trebuia să i-l aprobe și să-i dea un calificativ. Vecinul meu s-a prezentat de câteva ori cu acel proiect și de fiecare dată, după ce îl frunzărea în trei-patru secunde, domnul inginer i-a spus: „Nu e de ajuns, mai trebuie ceva!”. La un moment dat, vecinul meu s-a plâns colegilor. Aceștia l-au învățat cum să procedeze pentru ca proiectul să devină… complet. Vecinul a pus între foi 100 de lei și s-a prezentat a patra oară. Inginerul l-a frunzărit, a văzut suta, i-a zâmbit și i l-a acceptat cu calificativul de „foarte bine”.

         – Dar ce credeți, inspectorii nu îndrăzneau așa direct, iar unii chiar deloc? Eu știu un caz chiar puțin hazliu, și-a adus aminte doamna. Un inspector de sector avea obiceiul de se ducea în școală, poposea într-un loc unde credea el că îi va fi favorabil – putea să fie cabinetul directorului, secretariatul sau un cabinet al profesorilor – și, după ce era servit cu cafea și gustări, – rețineți că pe vremea aceea o cafea bună se găsea greu – „uita” acolo servieta „Diplomat” goală. Mai mergea în alt loc, apoi revenea și lua servieta, pe care o… cântărea din mână, uneori o clătina.  Dacă simțea că nu are nimic înăuntru – de obicei o pungă de cafea, un cartuș de Kent sau altceva asemănător – se supăra și se prefăcea că-i scapă: „Să văd eu cum o să vă descurcați când voi veni cu brigada de control!”

         După ce s-au distrat cu toții, ciobanul care moțăise tot timpul a intrat în vorbă:

         – Chiar de n-o fi plină de haz ca cele auzite, eu știu de la tata o vorbă de te pune pe gânduri. Zicea el că trei lucruri sunt greu de suportat în viață: să cauți, și să nu găsești; să aștepți, și să nu vină; să iubești, și să nu fi iubit.

         – De fapt, toate te pun pe gânduri cu tâlcul lor, bine ascuns. Trebuie să ai răgaz, eventual să fii cu un prieten la un pahar ca să-l poți pătrunde, a ieșit din starea sa veterinarul.

         – Dar hazardul, știți voi ce rol poate avea în viața cuiva hazardul? parcă ar fi dorit să schimbe vorba profesorul.

         – Hazardul, sau împrejurările, favorabile sau nu, care te înconjoară la un moment dat pot să influențeze întregul curs al vieții unui om, a fost de acord doctorul. Omul din popor explică asta printr-o expresie arhicunoscută: „Așa i-a fost sortit!”

         – Da, iar la scară mai mare acesta se asociază cu multiplicitatea fenomenului istoric, a revenit profesorul, care a continuat: Winston Churchill, când era copil, ca orice fiu de nobil și nu numai, era tare neastâmpărat. Bătrânii explică această stare ca fiind proprie copiilor inteligenți, dornici de cunoaștere, dar și de a-și încerca curajul. În timp ce-l însoțea pe tatăl său care avea ceva de pus la punct cu un alt nobil, Winston s-a dus să se scalde într-un lac din apropiere. Fără să-și fi dat seama, s-a împotmolit într-o mlaștină. Cu cât se zbătea ca să iasă, cu atât se afunda. A început să țipe. A fost auzit de fermierul Fleming, aflat nu departe. Acesta l-a salvat, l-a spălat de noroi și l-a întrebat cum îl cheamă. Apoi, l-a îndrumat să meargă liniștit la tatăl său.

         – Extraordinar! Doar este cunoscut rolul lui Churchill în al doilea război, s-a mirat doctorul.

         – Aveți răbdare că asta nu e tot. Aflând întâmplarea, tatăl, Radolph Churchill, a mers la fermier pentru a-i mulțumi și a-l recompensa pentru fapta lui. Acesta a refuzat răsplata, replicând: „Și dumneata ai fi procedat la fel, dacă erai în locul meu. Așa e creștinește!”

         La plecare, Sir Churchill l-a zărit pe fiul fermierului, Alexander, un copil ce urma să meargă la școală. A cerut încuviințarea fermierului de a se ocupa de educația lui Alexander. Fermierul a acceptat, de data asta.

         Peste ani, acesta a devenit laureatul Premiului Nobel pentru crearea misteriosului medicament, penicilina, care avea să salveze milioane de vieți.

         – Extraordinar! s-a minunat și veterinarul. Dar să nu credeți că e vorba doare de vieți omenești, Numai eu câte animale am salvat prin administrarea de penicilină.

                – Dar nu se termină povestea noastră. Acum devine mai interesantă. La rândul său, bătrânul Radolph Churchill a fost beneficiarul prețiosului medicament, care l-a salvat de la o pneumonie gravă.

         – Într-adevăr, iată o întâmplare cu urmări excepționale pentru atâtea vieți, fără exagerare, pentru întreaga omenire, a apreciat medicul, care apoi a căzut pe gânduri.

         – De unde ai aflat asta, domnule profesor? a vrut să știe agronomul.

         – Nu mai știu exact, dar cred că dintr-o revistă „Anotimp Magazin”, apărea prin grija unor intelectuali din județul vecin; nu știu dacă își mai continuă apariția, eu nu am mai găsit-o.

         – Când ai timp să citești atâtea? a fost curios agronomul.

         – Tata citește mai mult decât mine. Mă provoacă la discuții și îmi stârnește interesul. Pe navetă, eu, dacă nu găsesc să particip la o discuție interesantă, mă cufund în lectură.

         – Ce-ar însemna pentru domniile voastre, dacă nu vă e cu supărare, o discuție interesantă? a întrebat ciobanul aflat în stare de veghe.

         – Una din care să am ceva bun de învățat, de aflat ce e în lume, indiferent de domeniu…, a specificat profesorul.

         – Dar bancurile nu-ți plac? Mi s-a părut că nu prea participi…, constatase agronomul.

         – Ba da. Bancurile bune afirmă, sub formă de glumă, o realitate bine mascată, uneori chiar crudă. Alea îmi plac mie. În rest, cele de amuzament, nu aș putea spune că nu-mi plac, dar sunt de moment, până cobori din tren le-ai și uitat. Pe când alea bune pătrund în mintea auditoriului pe nesimțite și acționează din subconștientul său asupra unor atitudini, stări, procese… pe care un individ  le manifestă uneori și nu știe de unde provin. Când bancurile cuprind mase largi, devin un pericol social. De aceea, vechiul regim politic îi vâna pe cei care întrețineau o atmosferă critică, chiar dacă adesea era veselă, la adresa partidului, a dezvoltat teoria sa despre bancuri profesorul.

         – De fapt, bancurile, anecdotele, glumele de tot felul alcătuiau, în vechiul regim politic, un folclor bogat, care ar merita studiat; majoritatea lor constituie adevărate rechizitorii la adresa societății și a instituțiilor sale, a personalităților vremii, a adăugat doctorul.

         – Dar astăzi? Parcă n-ar mai fi atât de multe,  a presupus agronomul.

         – Astăzi? Da, fiindcă putem să spunem lucrurilor pe nume. Măcar cu atâta ne-am ales de pe urma… revoluției. Dar sunt și astăzi destule bancuri, în special la adresa politicienilor sau a femeilor ușoare, a bețivilor…, a exprimat o opinie pretinsă ca întemeiată medicul.

         – Haideți, că știu eu un banc bun, plin de subînțelesuri, s-a oferit secretarul: „Cică fata se duce la tatăl ei și îi spune: – Tată, vreau să mă căsătoresc! – Zău? Cu cine, draga mea? – Cu Mitel, pe care-l și cunoști. – Păi tu îl iubești pe Mitel? – Asta e treaba mea. – Bine, dar el te iubește pe tine?  – Asta e treaba lui. – Din ce o să trăiți voi, că niciunul nu aveți serviciu!? – Asta e treaba ta, tăticule!”

         – Uite că-mi aduc aminte și eu unul tot cu tineri, auzit în gară gând așteptam acest tren, altfel nu le țin minte.

         – Zi-l, bade! l-a îndemnat doctorul pe cioban.

         – „Cică tatăl face observație fiului că e prea tânăr pentru însurătoare. Atunci fiul îl întreabă ce etinerețea, la care bătrânul spune că e o boală grea pe care nu o vindecă decât bătrânețea, de cele mai multe ori. Atunci ce este bătrânețea, a întors-o feciorul, la care bătrânul i-a spus că bătrânețea este singura cale de a sta măi mult printre cei vii, chiar dacă vigoarea tinereții s-a dus.”

         – Acesta nu e banc, bade! Aici sunt vorbe înțelepte, a apreciat profesorul.

         – Ziceați adineauri că s-ar fi împuținat bancurile. Eu nu cred. Sau poate s-or fi înmulțit din nou pe fondul atmosferei morale, politice, unde găsim multe atitudini, comportări, apucături cel puțin îndoielnice, dacă nu și cazuri de decadență totală, a reflectat tocmai doamna, de la care nu se aștepta nimeni.

         – Da, da! Aveți dreptate. Uite ce discutau unii care așteptau la ușa primăriei să vină primarul cu certificatele de proprietate de la comisia județeană, că tot de-acolo l-am aflat și pe cel spus adineauri. „ Zice unul: – Nevastă-mea n-a dormit acasă azi-noapte. – Tu n-ai întrebat-o unde-a fost?  – Ba da! – Și ce-a zis? – Că a dormit la Neli, colega ei. – Păi vezi? Iar tu cine știe ce credeai…

 – Da, dar la Neli am dormit eu…”

         Ce se alege de o asemenea familie? Iată de ce s-au înmulțit divorțurile, a reflectat secretarul, în timp ce restul se veseleau.

         – Știu și eu unul tot cam așa, a intervenit veterinarul. E cu un „bețiv care venea acasă în miez de noapte și l-a oprit poliția, fiindcă părea dubios. Polițistul i-a cerut actele. – Bine, zice el, dar repede, ca să nu întârzii la conferința de presă. – Ce vorbești? Ce conferință de presă e la ora asta? – Despre efectele nocive ale alcoolului; o ține nevastă-mea, dar sunt sigur că o să participe și soacră-mea. Așa să știți!”

         – Acesta măcar era un bețiv vesel, pus pe glume, a remarcat profesorul.

         – Oricum, râdem noi, dar chestiile astea nu sunt bune, uneori ajung la crime, cum s-a întâmplat la noi anul trecut. „El, necăsătorit; ea, la fel. Trăiau împreună, dar mai mult stătea fiecare la casa lui, cu copiii săi. El, la un moment dat, s-a însurat cu alta și a adus-o acasă. Ea, de ciudă că a fost părăsită, i-a pândit și a intrat cu mașina peste ei pe trotuar și i-a stropșit în gard, a relatat ciobanul.”

         – Și au murit amândoi? a fost curios secretarul.

         – Măi rău, au fost doar schilodiți.

         – Iar ea?

         – Condamnată la doi ani cu suspendare. Cică mașina ar fi fost de vină; ea doar că nu fusese atentă, când a fost luată pe neașteptate de prezența lor.

         – Doamne ferește! s-a închinat secretarul.

         – Eu cunosc un caz măi tare, a mormăit ciobanul pe care îl credeau adormit. Cică o familie alcătuită din soț, soție, copil mărișor și bunicul după tată, când cei doi soți au intrat în șomaj, a băgat de seamă că veniturile au scăzut rău de tot. Într-o seară, după ce au mâncat cu toții, au discutat cum stă treaba.  „Ce să facem? Aici nu găsim de lucru. Cine să angajeze, dacă multe întreprinderi, agenți economici cum li se spune acum, dispar, iar altele își reduc activitatea de la o zi la alta?! Mulți ca noi au plecat în Italia, Spania, Germania… Trebuie ca și unul dintre noi s-o ia din loc, s-o apuce într-o parte, a găsit soțul soluția. – Eu m-aș duce în Spania, la cules de căpșuni, cu alde Margareta lu Pătuiag, Ioana lu Gulaș… Da’ pân-atunci e mult. – Lasă că mă duc eu în Italia, tu rămâi aici ca să ai grijă de copil și de tata; în Germania am auzit că te plătesc puțin, după ce că sunt munci mai grele și nemții nu te lasă nici să răsufli,  a zis soțul. Așa au făcut. Peste un an, cam în culesul viilor, au venit din Italia alții din sat care au adus știrea că, peste o săptămână, o să ajungă și omul nostru. Ea a stat toată săptămâna la pândă, bag seama. Când l-a zărit că intră pe poartă, a fugit la spatele casei și s-a spânzurat de un pom.”

         – I-auzi! Dar ce-o fi avut? a fost curios secretarul.

         – La autopsie a ieșit că era gravidă, iar procurorii au dovedit – cred că au scos de la copil – că trăise cu socru-său. Când a aflat, soțul încornorat l-a omorât pe tat-său.

         – Număi nenorociri ne-a adus regimu-ăsta, a murmurat celălalt cioban, restul rămânând fără replică. Odată cu șomajul și economia de piață, a adus și depravarea, desfrâul.

         – Nu regimul politic e de vină, ci mintea slabă a unora. Oamenii noștri, întreaga societate, au fost nepregătiți a trăi în democrație și economie de piață. Fiecare era obișnuit să i se spună zilnic ce are de făcut și libera inițiativă a dispărut în cea mai mare parte. Când individul s-a trezit fără acest „sfat sau îndemn tovărășesc” , a luat-o razna, a opinat doctorul.

         – Lasă că nici în regimul trecut nu duceam lipsă de așa ceva. Numai că femeile ușoare aveau alte preferințe, și beneficiar de pe urma lor era aristocrația de funcții, precum cândva în Orient, a venit cu altă idee profesorul.

         – Se pare că am trecut la confruntare de idei. Vă propun să o lăsăm în seama altora și, în timpul pe care îl mai avem, să trecem la un schimb de maxime, mai ales că avem aici doi ardeleni, a intervenit doamna profesoară.

         – Uite îi provoc eu, a venit în ajutorul său veterinarul: Știți bancul acela cu olteanul prost?

         Cei doi ciobani s-au privit reciproc mirați, iar unul a spus:

         – Nu-l știm, n-am auzit, dar de-l știam puteam să-l fi spus?

         – Sigur că nu-l știți și, de aceea, nici nu aveați cum să-l spuneți, fiindcă „oltean prost nu există!” a zâmbit veterinarul, la care cei doi ciobani au râs cu poftă, unul îndrăznind:

         – Da… neprețuiți mai sunteți? a glumit și ciobanul.

         – Umbli cu d-astea… ieftine? Uite unul serios, a intervenit secretarul: „Cică un bătrân, trist pentru că singurul său fiu întârzia să se însoare, i-a spus într-o zi: – Fiule, uite eu am cam îmbătrânit, mâine-poimâine mor, și tu încă nu ți-ai făcut o familie. Am un capital de vreo 100 de mii de dolari. Ți-l voi lăsa moștenire ție numai dacă te vei căsători. – Și dacă nu mă căsătoresc, ce faci? – Îl voi lăsa surorii tale vitrege și fiilor ei.

         Băiatul a intrat la griji. A hotărât să o ceară de soție pe cea mai frumoasă fată din cercurile frecventate. S-a oprit la Luiza, care a și acceptat imediat. Dar i-a și cerut adresa.

         A doua zi, când s-a întors acasă de la serviciu, a găsit-o pe Luiza pe genunchii tatălui său, care i-a spus: – Nu mai e nevoie să te căsătorești, am găsit cui să las moștenirea.”

         – Păi cu moartea cum a rămas? a mai putut întreba profesoara printre cascade de râsete.

         – Vă dați seama că după căsătorie trebuie să fi venit repede.

         – Haideți să vă spun eu unul despre gelozia femeilor, i-a făcut atenți doctorul. „O navă s-a scufundat în mare. Printre pasageri se afla și o familie, soț și soție. Ea a fost salvată de un marinar care a depus-o pe plajă. El a reușit să ajungă peste o jumătate de oră agățat de o scândură. Din întâmplare ajunge lângă ea și cade lat, exclamând: – Ah! Bine că am ajuns pe uscat! – Dar unde-ai fost, dragă, până acum?”

         – Iar alta, tot geloasă, întrebată de o vecină, a continuat agronomul: „- Ce face dragă soțul tău? Nu l-am văzut de mult. – Face ce-i spun eu. Ce te interesează pe tine?”

         – Știu eu unul mexican, a revenit profesorul: „Un șofer alerga cu 150 de kilometri pe oră. În oglinda retrovizoare observă că este urmărit de o mașină a poliției. Înainte de a-l fi ajuns aceasta, a tras pe dreapta. A sosit și polițistul:

– Am avut o zi grea și vreau să ajung acasă pentru a mă odihni. Așa că, spune-mi o scuză bună și ești liber! – În urmă cu o lună, nevasta mea a fugit cu un polițist. Când am văzut mașina, am crezut că el este și mi-o aduce înapoi.”

         – Vă propun să găsim glume mai serioase! Astea cu șoferi și femei ușoare sunt slabe, uneori și urâte, nu i-a plăcut profesoarei.

         – Uite am eu unul, dar tot cu o soție, de data asta lacomă de bani; să nu crezi că e vreo aluzie…, și-a asumat un risc agronomul: „Un lac plin cu crocodili. Cineva spunea: Cine are curajul să sară în apă și să iasă peste o jumătate de oră va primi cinci milioane de dolari și, dacă e cu soția, încă trei pentru aceasta. Mulțimea de pe margini s-a trezit dintr-o dată cu un in divid în apă luptându-se cu crocodilii. A ținut-o așa vreo jumătate de oră. A ieșit. Cine știe ce a zis când a ajuns pe mal?”

         Toți din compartiment s-au uitat unul la altul, au zâmbit, s-au mirat, dar răspunsul așteptat nu l-a găsit niciunul.

         – În cazul acesta, vi-l dau tot eu. „Omul a ieșit supărat și, privind intrigat la cei de pe mal, a întrebat: – Cine m-a îmbrâncit în lac? – Eu, a răspuns fericită soția, cu gândul la cele opt milioane de dolari.”

         – Acesta mi s-a părut mai bun, a gâdilat gândirea cât de cât. Dar să vă spun eu unul cu un savant, s-a oferit doamna. „Einstein și-a uitat ochelarii la birou când a plecat la masă. Ajungând la restaurant, l-a rugat pe ospătar să-i citească lista de meniuri. Acesta i-a răspuns politicos: – Îmi pare rău, domnule. Și eu, ca și dumneavoastră, sunt analfabet, din păcate”.

         – Dacă vreți din astea, mai seci, vă prezint și eu unul, s-a oferit profesorul:

„Domnule Hegel, vă arde casa, l-a anunțat valetul în timp ce se afla la masa de studiu. – Nu mă deranja pe mine, anunță soția, fiindcă ea se ocupă de casă!”

         – Atunci să vă spun eu unul cu Diogene, s-a gândit veterinarul: „Cică lui Diogene i s-a oferit o ulcică de vin ca să-l bea. El, după ce a gustat o dată, a răsturnat ulcica. La-u întrebat de ce a procedat așa? – Dacă n-o răsturnam eu, mă răsturna ea pe mine în mijlocul drumului.”

         – Știți că acest Diogene avea niște apucături mai excentrice. Există literatură multă despre adevăr și acolo are un loc și el. „Cică avea de obicei de mergea ziua în amiaza mare cu lumânarea aprinsă, căutând adevărul. Și cutreiera el Balcanii cu lumânarea aprinsă: – Ce cauți Diogene?, l-a întrebat un grec. – Adevărul și numai adevărul! A mers pe Coasta Adriaticii: – Ce cauți, Diogene? l-a întrebat un …sârb. – Adevărul și numai adevărul! A trecut la nord de Dunăre: – Ce cauți Diogene? l-a întrebat un… oltean. – Lumânarea! a răspuns el plângând.”

         După ce s-au oprit din hazul prelungit și au constatat că au ajuns la ultima stație înaintea celei din Oraș unde urmau să coboare, s-au trezit cu ciobanul somnoros:

                – Să vă spun și eu una bună, măi mult o întrebare nevinovată. O știu de la tata: „De ce omului nerecunoscător i se spune «măgarule!»?

         Fiindcă toți s-au mirat privindu-se reciproc, ciobanul le-a dat răspunsul:

         – Fiindcă măgaru’ este atât de păcătos, încât, după ce îi dai mâncare, apă, îl mai și piapteni, când te-ai întors cu spatele te lovește cu copita. Vedeți dumneavoastră, așa se întâmplă câteodată și printre oameni, din păcate. Tata a făcut și o legătură între fapte și om, și a adus vorba asta mai aproape de noi. El l-a iertat pe măgar și a pus calu’ în locu’ lui: „De omul rău să te ferești ca de copita calului!”

         – Să știți că vorba baciului ascunde mare adevăr și analiza unei experiențe de secole, dacă nu de milenii; de altfel, ca mai toate anecdotele, proverbele, zicătorile sau cum vrem să le spunem, a reflectat doctorul.

         – Uite că aproape am ajuns. Nici nu am observat când a trecut timpul. Dar dumneavoastră încotro o luați după ce coborâți? i-a întrebat profesorul pe cei doi ciobani.

         – D-apoi noi nu coborâm aici; decât după ce trecem Oltu.

         – Atunci vă lăsăm cu bine, drum bun mai departe și să aveți izbândă! le-a urat profesorul, urmat de ceilalți.

         – Mulțumim! Vă dorim să găsiți toate bune acasă și să vă adunați de pe drumuri ca să vă fie viața mai cu spor!

         – Pe unii dintre noi ne avantajează situația de acum. Avem rosturi la țară, chiar pe traseul acesta. Când avem treabă acolo, nu mai mergem în Oraș. La pensie tot aici o să rămânem, că de aici am plecat. La Oraș, am făcut apartamente pentru copii, care sunt elevi, alții studenți. De ce să fi stat la gazde sau la cămin? Tot lor o să le rămână.

2 păreri la “Navetiștii. Proză, de Ion R. Popa

  1. Lecție de etică și axiologie

    Glosează Cerul sprijinit de-un pom
    Stingherului Pământ, un biet ..obiect mic.

    – Nu valorăm în Univers nimic,
    De n-ar fi între noi …titanul Om!…

    Petre Cazangiu

  2. …Capitale momente rare

    Senzațional : – Eclipsa de Lună
    Unor nativi viața le-o-mbună…

    O nedumerire: – Altora,-n blânde cuvinte,
    Ce le poate aduce eclipsa de …minte?!…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.