Mutul țipăt al dragostei albe, de Liviu Florian Jianu

Mutul țipăt al dragostei albe
Eu
când mă uit la porcul ăsta întins pe funia pământului
parcă văd pește
întins pe sfoară
la țară –
afumată scrumbie
trasă prin sare
și pusă la soare – .

Peștele
și cu usturoiul
și mămăliga –
astea erau trufandalele
la vreme de iarnă
și roșii,
cu pită,
și brânză
și ouă,
la vreme de vară.
Astea erau mai toate metaforele
înafară de apa cea mai curată
de n-ar mai fi fost și mustul
stors din cei mai curați struguri
cu tălpile goale.
De-abia
la asasinarea peștilor
odată cu balta,
„s-a inventat” porcul –
suferință mai mare
nici nu există
pe lumea asta
decât să crești porci
și să fii nevoit
să trăiești
din ultima privire
a dragostei lor.

Lasă un răspuns