Mutarea Muntelui, de Liviu Florian Jianu. Lirică

Mutarea Muntelui 
Mi-au mai rămas în mână, doar cuvinte…
Am dat și ieri, am dat pe când aveam
De-mpins la seve proaspete – din ram…
Azi… mă împungeți iar,  din cele sfinte?

 
Când le-am cântat – o viață – în zadar?
Speram – să-nving – să fiu – cu toți – în frunte –
Și-n față văd doar munte după munte,
Tocindu-se – cu pasul tot mai rar…
 
Și-n urmă, sunt străini – să mă înfrunte…
Ai mei, nebuni – precum și eu – eram…
Și fără de vârtejul  peste luntre,
Ce-am fi – cerând – din ceruri – tot balsam?
 
Sărac eram – bogat sunt azi – de boale…
De-aș răsări – din nou – nu ar fi drept…
Vin alte tinereți – în haine goale –
Ca să îmbrace timpul – înțelept…
 
Și rugăciuni – uitat-am – chiar – pe cale…
Dar nu de ele-mi pare rău – De sec
Cât mi-a rămas și ochiul – de petale –
Ningând – odat’ – așa sărat  – pe  flec…

Lasă un răspuns