Multiculturalismul și Actualitatea istoriei literare

Multiculturalismul și Actualitatea istoriei literare, Ediție alcătuită de Florea Firan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010, 300 p.

Viziune şi previziuni (Comunicare la Simpozionul cu această temă)

de Dan Ionescu

Eugen Lovinescu sprijină scriitorii tineri. G. Călinescu doar îi indexează, deopotrivă cu aplicaţia lor la cultura universală şi cu mediile care le-au permis varianta operei. Criticul de la „Sburătorul“ în Istoria literaturii române contemporane semnalează două tendinţe în evoluţia poeziei interbelice: lărgirea registrului tematic şi trecerea de la epic înspre liric. În generozitatea lui onestă, distinge zece direcţii, cu precizarea de efect moderat, că marile personalităţi nu se pot încadra în limitele unui singur curent; poezia lui Arghezi de exemplu, este sinteza liricii tradiţionaliste cu poezia modernistă. De altfel, şi Paul van Tieghem în Literatura contemporană arăta că „scriitorul de geniu devine conştient de propria personalitate şi începe să se lepede de unele elemente ale curentului, iar pe altele să le transforme conform personalităţii lui“.

Recurgând la criteriul ideologic şi literar, Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, identifică trei orientări principale în poezia interbelică: modernistă, tradiţionalistă şi de avangardă. Poezia modernistă se dezvoltă în jurul cenaclului „Sburătorul“. Şi asemenea poeţi sunt: Tudor Arghezi, Al. Phillipide, Adrian Maniu, Ion Barbu, Camil Petrescu. La Gândirea descoperim pe Lucian Blaga, „poet al fiorului metafizic“, Ion Pillat, Aron Cotruş, Zaharia Stancu, Vasile Voiculescu. Poezia de avangardă are ca reprezentanţi pe Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Ilarie Voronca ş.a.

Tot Lovinescu are meritul de a fi sesizat evoluţia prozei de la romanul subiectiv sadovenian la cel monumental realizat de Liviu Rebreanu. În perioada interbelică înregistrăm orientarea scriitorilor către romanul citadin de analiză ilustrat prin Camil Petrescu, H.P. Bengescu, Mateiu Caragiale şi G. Călinescu.

Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, reduce aceste direcţii la trei: romanul tradiţional, cu exponenţi precum: Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu; de tranziţie şi modern: Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. Autorul romanului Patul lui Procust deschide seria romanelor-eseu, marcate de spiritul neliniştit al intelectualului modern, după ce acelaşi scriitor, în studiul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust“, a fundamentat, din punct de vedere filosofic, conceptul de autenticitate şi proustianismul. Un spirit înrudit în proză cu acela al lui Camil Petrescu, este Mircea Eliade.

În direcţia subintitulată Noul roman, N. Manolescu include pe Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher. Anton Holban, de hipersensibilitate proustiană, scrie o proză de tip confesiv, o introspecţie pe motivul geloziei. În romanul De două mii de ani, Mihail Sebastian dezbate drama condiţiei lui sociale. M. Blecher are tentă kafkiană în reprezentările sale. E surprinzător că pe Blecher, G. Călinescu îl vedea ca pe un imitator din literatura franceză.

De asemenea, N. Manolescu identifică scriitori care polemizează cu tendinţele moderne din epocă: Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Ion Marin Sadoveanu. Coexistenţa noului cu vechiul, pe care o regăsim şi în proza de astăzi, este o trăsătură importantă a romanului românesc interbelic.

Interesant e că nici Lovinescu, nici G. Călinescu nu se ocupă de teatru ca specie aparte. Probabil din cauza crizei în care se afla teatrul, care nu mai provoca o literatură dramatică originală.

Un tip nou de abordare a istoriei literare a propus Ion Rotaru, fostul student al lui G. Călinescu, cu lucrarea O istorie a literaturii romane, de la origini până în prezent. Volumul are peste 1.300 de pagini şi păstrează acelaşi format ca varianta publicată de G. Călinescu.

În general, criticii şi istoricii literari au obiceiul să nege deseori solitul apreciabil la un scriitor, declasând minimal percepţia noastră. Diferenţa de viziune, pe alocuri şocantă, sugerează, posibil pe bună dreptate, de vreme ce subiectivismul e cauză în evaluare, inutilitatea criticii literare, profesie care, în alte ţări, după cum apreciază în diverse interviuri unii scriitori contemporani, a sucombat.

 

 

Lasă un răspuns