Mişcarea cinetică în viziunea eminesciană, de Virginia Nicola

Ne-am întrebat vreodată ce reprezintă energia cinetică? Majoritatea persoanelor ştiu faptul că aceasta aparţine fizicii, dar niciodată nu au încercat să realizeze o corelaţie între ştiintă şi alte domenii, precum literatura. În mod uimitor, acest subiect, ce pare că nu are nicio legătură cu umanul, ci doar cu arta exactităţii, poate fi regăsit din abundenţă în marile opere ale literaturii române.

Un exemplu optim ce consolidează această afirmaţie îl reprezintă operele lui Mihai Eminescu, supranumit de marii critici literari şi „poetul nepereche”, deoarece creaţia eminesciană a rămas neegalată de-a lungul timpului. Lucrările acestuia izvorăsc din supremul absolut, regăsindu-se în ele totodată şi această artă a cosmogoniei, deoarece, încă de la începutul carierei sale, Eminescu a încercat să dezlege misterul istoriei umane în eternitate şi să dea o semnificaţie vieţii, majoritatea operelor sale abordând, mai mult sau mai puţin, golul primordial din care a luat naştere fiinţa. În termeni literari, putem spune că arta cosmogonică, ce formează o oarecare legătură cu cea astronomică, porneşte de la un mit, ce întrevede esteticul în crearea Universului ca spaţiu nesfârşit şi a materiei care intră în componenţa acestuia.
Pentru lucrările sale, ce abordează această temă, Mihai Eminescu a utilizat atât mituri, cât şi diverse explicaţii ştiinţifice. În „Luceafărul”, ca şi alte opere de bază ale acestuia, una dintre temele centrale o reprezintă cosmogonia .În acest gen de scrieri, poetul romantic depăşeşte orice limită a logicii, şi, sfidând barierele ştiinţei, el se referă la Univers ca la o singură fiinţă omogenă din toate punctele de vedere. Mai târziu, spre sfârşitul carierei, acesta îl va privi drept o multitudine de lumi, ce dau naştere unor imagini artistice cu totul deosebite, cu rolul de a prezenta cosmosul aşa cum era perceput de către omul de geniu.
Eminescu descrie acest spaţiu ca fiind unul nesfârsit, relativitatea mişcării cinetice fiind redată în descrierea „drumului cunoaşterii”, parcurs de Luceafăr către demiurg. Poetul ilustrează mişcarea printre stele într-un mod inedit, asemuindu-l pe Hyperion cu „Un fulger ne-ntrerupt/Rătăcitor prin ele.”, acesta fiind singurul care se mişcă în tăcerea ancestrală a corpurilor cereşti din jurul său, totul rămânând suspendat într-un repaos etern. Astfel, Eminescu preia noţiuni din domeniul fizicii şi le transpune în literatură, dând naştere unei capodopere ce urma să nu aibă egal.
O altă operă de bază a liricii eminesciene ce abordează acest subiect este „La steaua”. În această operă, astrul celest este portretizat într-un mod cu totul şi cu totul deosebit. Are loc o corelaţie între tema timpului şi cea a cosmogoniei, energia cinetică ce face posibilă mişcarea stelei pe bolta de catran fiind redată prin sintagme precum „Încet pe cer se suie”. Deşi nu se bucură de acelaşi renume ca şi „Luceafărul”, „La steaua” ilustrează la fel de bine relaţia ce se formează între real şi uman, între ştiinţă şi literatură. Astfel, cele două domenii se împletesc armonios, luând forma unui adevărat tezaur, ce s-a păstrat integral de-a lungul vremii.
Se poate afirma că, prin aceste opere, Eminescu sugerează faptul că nimic în Univers nu poate fi stabil atâta timp cât totul este mişcare. Această energie cinetică se regăseşte şi în poeziile eminesciene în care totul gravitează în jurul naturii. Unul dintre cele mai la îndemână exemple îl reprezintă poezia „Ce te legeni…”. În ea este descrisă mişcarea crengilor în adierea vântului, fiind totodată imortalizat un tablou din natură. Codrul este personificat, acesta comunicând în mod direct cu eul liric. Păsările care migrează spre ţările calde, lăsându-l pustiit şi solitar, ilustrează energia cinetică ce îşi face simţită prezenţa în poezie. O lucrare asemănătoare celei prezentate anterior o reprezintă poezia „Revedere”. Tânărul călător se reîntoarce în locurile pe care le cutreiera în copilărie, regăsindu-şi totodată un prieten drag, şi anume, codrul. Acesta, la rândul său, îi povesteşte despre schimbările pe care le întâmpină odată cu schimbarea anotimpurilor, energia cinetică ce apare datorită diferitelor acţiuni ce au loc fiind prezentă din abundenţă.
Astfel, conchidem faptul că, deşi iluştrii istoriei nu au reuşit să realizeze o corelaţie între fizică şi literatură, acestea se pot împleti în mod inedit, dând naştere unor adevărate capodopere ce îmbogăţesc şi în prezent tezaurul literaturii române.
 
Bibliografie:
 I. Petrescu-„Eminescu. Modele cosmologice şi viziunea poetică”, Ed. Minerva, Buc., 1979;
 M. Eliade-„Mituri, vise şi mistere”, Ed. Universul Enciclopedic, Buc, 2010;
 V. Nemoianu-„Îmblânzirea romantismului” Ed. Curtea Veche, Buc, 2004.

Lasă un răspuns