Mirela Teodorescu: Si tu veux un ami, apprivoise moi!

Zilele acestea am regăsit în bibliotecă o carte scrisă pentru copii dar cu o înţelepciune pe care am înteles-o mult mai tîrziu. Ni se întâmplă de multe ori să nu întelegem lucrurile, evenimentele, faptele (mie mi se întâmplă des) aşa cum se vor ele a fi, trebuie să treaca ceva timp, să parcurgem alte acte, evenimente, fapte pentru a le înţelege pe cele apriori. Cartea “Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery este un exemplu de înţelepciune, este o carte pentru oameni mari în primul rând. În manualul de limba franceză din clasa a IX-a am studiat un pasaj din Cap. 21 – din Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupery,  o lecţie de prietenie, de relaţii interumane de comunicare, de sinceritate, puritate.

Mă întorc cu gândul la momentul când fiind elevă în clasa a IX-a, printre obiectele de studiu era şi limba franceză, a doua limbă străină de studiu. Pentru mine era un lucru mobilizator şi atractiv, îmi doream să învăţ această limbă pur şi simplu pentru că imi plăcea cum sună. O limbă simbol latinismului, total opusă limbii engleze pe care o studiasem din clasa a V-a şi ajunsesem la un nivel în care puteam să fac eseuri şi o conversatie îngrijitî.

Încep orele de limbă franceză, în mintea mea această limbă era o clasificată drept limbă “de salon”, abia aşteptam să graţiez, să mă închid în baie şi să mă văd susţinând pledoarii convingătoare unui auditoriu imaginativ, într-o dictţe şi gramatică perfecte!  Aşa vedeam eu lucrurile la acele moment de timp, numai că limba francrză pe care trebuia să o studiez eu, era la nivel avansat iar eu habar nu aveam de ea, nu mă ridicam de la stadiul de “furculision”. Fiind un element educat, contrar totuşi comportamentului meu de leoaică, am jucat aria peştelui, m-am complăcut în pielea unui introvertit şi am plecat acasă cu gândul că găsesc eu o solutie să rezolv şi această situaţie care la urma urmei nu poate fi decât o provocare.

Mi-am făcut curaj, şi mi-am zis, stai puţin să evaluam situaţia, nu eşti nici prima şi nici ultima căreia i se poate întampla aşa ceva. Din start, programa nu se putea schimba, rămâne doar alternativa să înveţi cu sârg şi să recuperezi lecţiile! Uşor de zis, dar practic… nu va fi imposibil! Am mai dat eu de provocări de acest gen, greu dar nu imposibil. Când am ajuns acasă, deja aveam soluţia schiţată în minte. Cel mai frumos lucru dintr-o familie, este să ai un frate sau sora mai mari evident, care să-ţi sară în ajutor. Eu am o soră mai mare, şi spre marea mea euforie şi avantajul că este specialistă în limba franceză. Aşa noroc mai rar! Mă înfiinţez în faţa ei cu ochii în lacrimi şi îi spun că eu a doua zi la scoala trebuie să ştiu o poezie în limba franceză ca pe apă:

“La Seine a de la chance

Elle n’a pas de souci

Elle se la coule douce

Le jour comme la nuit

Et elle sort de sa source

Tout doucement, sans bruit, sans sortir de son lit…”

iar eu nu ştiu o boabă în franceză. Ea îmi zice autoritar, ca e sora mai mare. Foarte bine, pune mina pe carte şi învaţă, eu te ascult! De mâine facem lecţii. Aha, de mâine facem lecţii! Îmi vin în minte toate năzbâtiile pe care le-am făcut, fac inventarul şi mă gândesc cu groază dacă va încerca să se descarce cu această ocazie pentru toate figurile şi fiţele făcute de mine de-a lungul timpului. De câte ori n-am profitat de faptul că eu sunt sora mai mică şi tata m-a protejat de fiecare dată, “fetiţa de aur a tatii”, acum va da socoteală. Pe de alta parte, mă gândesc eu, nu mă va lăsa să iau note mici, să compromit onoarea familiei, mai bine zis să nu ştiu carte, sigur se va ocupa de mine.

A doua zi transfomam uşa sufrageriei în  flip chart şi scriem cu creta primele noţiuni de limba franceză, declinari, conjugări, concordanţa timpilor…  Sunt năuca! Ce facem soro aici, nu înţeleg nimic! Ia-mă mai uşor! Cu fonetică, cu articol, cu vocabular,…Adu-ţi aminte ce soră bună am fost eu când tu aveai de învăţat citate în limba latină, “Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas, alma Venus, caeli subter labentia signa quae mare…” sau hic, hec, hoc… ca să nu mai spun că am învăţat cot la cot cu tine toată geneza din Scrisoarea I de Eminescu, “Pe când luna straluceşte peste-a  tomurilor bracuri, Într-o cliăa gândul poartă înapoi cu mii de veacuri”… (şi  ce bine mi-a prins citatul, şi acum îl recit fără să greşesc un cuvânt).

Ştiam că va fi greu dar nu imposibil, trebuia găsită calea, metoda, procedura prin care să pot învăţa cât mai repede şi cu randament, cu eficienţă maximă. Când ai în faţă un poligon, o iei metodic dintr-un colţ şi pui cărămida peste cărămida, faci fundaţia, clădeşti baza, apoi te apuci de infrastructură, de logistică. Dar dacă n-ai poligon, şi ai un cerc, ce faci? Nu te opreşti din construcţie, trebuie să gaseşti un instrument, Arhimede a spus: “daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc”, oamenii au ajuns pe Luna şi pe eu nu găseam drumul, calea, metoda de a intra in cerc? Cercul are grade, minute, secunde, era deajuns să pătrund într-o singura secunda şi jocul era făcut. Sunt exemple nenumărate în care comunicarea este esenţială în viaţa noastră. Se spune că este cheia mileniului în care trăim, depindem de cuvinte, de nuanţele lor, de tonalitatea folosită dar şi de gesturile trupului, de privire, iar ochii spun cele mai multe adevăruri, ochii te scapă din impas, ochii te trădează. Odată, într-un mare oraş, un om cu o mare dizabilitate fizică stătea pe un scăunel într-o piaţă cu trafic intens. Avea în faţă un covoraş, o cutie de conservă goală şi o bucata de carton pe care scria: sunt orb, vă rog să mă ajutaţi! Unii treceau nepăsători, alţii indignaţi, alţii milostivi şi lăsau un banuţ. Într-o dimineaţă senină, trece un tânăr, vede omul necăjit, citeşte şi ridică bucata de carton, o întoarce, scrie ceva, o pune la loc, şi plecă. După amiază, tânărul se întoarce de la serviciu şi se opreşte în faţa omului nostru. Pe covoraşul din faţa lui, cutia era plină de monezi şi bancnote. Omul a simţit că cineva stă în faţa lui, chiar a inţeles că era tânărul care a schimbat ceva în cursul vieţii lui. L-a întrebat şi a aflat un mare adevăr care a mişcat lumea – comunicarea. Pe carton scria: E o zi atât de frumoasă şi luminoasă, păcat că eu nu pot să o văd, bucuraţi-vă de ea!

 

Ce schimbare de situaţie, ce intuiţie am putut să am, am reuşit! A recunoscut şi deodată a devenit blândă şi grijulie sora mea,  cu neuronii mei mai jucăuşi. Am reluat cursurile mele private de limba franceză, am intrat la orele doamnei profesoare mult mai sigura pe mine, am dat prima teză la limba franceză şi desigur am primt subiect deosebit de restul clasei, pentru nivel începător, conjugări ale verbelor être şi avoir şi o compunere pentru nivelul meu. Eram învingătoare!

La orele de limba engleză am păşit foarte sigură pe mine, eram după patru ani de studiu, într-o şcoală cu pretenţii, aşa că nu aveam de ce să-mi fac probleme că nu voi avea cele mai bune rezultate. În multe cazuri cel mai bine este să fii modest, în alte situaţii trebuie să fii în pielea unui învingător, cel mai important lucru este să ştii să selectezi situaţia în care să aplici comportamentul adecvat, să joci rolul corespunzător, să afişezi masca potrivită, să fii un actor desăvârşit.

Domnul profesor avea un handicap, era o persoană cu deficienţă fizică, nu avea mâna stangă. Într-un moment de spontaneitate mentală, m-am dus cu gândul la Harap Alb, “şi să te fereşti de omul spân”. Mi-a ieşit în cale, voi folosi toate metodele de comunicare elev-profesor ştiute. A fost bine, numai că nivelul meu de cunoştinte nu a contat, şi ce dacă stiam să conjug verbele, să fac eseuri, compuneri când alţii abia legau “This is a table” iar eu povesteam despre “Hastings 1066”, “A Noble Gift” , “See you who is the snob”, “Harvest day”…, n-am reuşit să-i smulg decat nota 9, de fapt pentru mine, era o tragedie axiologică în acel moment şi nimic mai mult.

După clasa a IX-a am schimbat oraşul, oraşul copilăriei mele, oraşul în care am învăţat să citesc, să scriu, să comunic, să deschid ochii spre viaţă, oraşul în care m-am îndrăgostit prima oară. Prin plecarea mea, sunt convinsă că am făcut alegerea cea mai bună pentru mine, pentru educaţia mea, pentru formarea mea şi apoi aceasta a fost karma.

Am păşit în prima zi din clasa a X-a. Eram o elevă cu doua codiţe împletite şi legate cu fundiţe, cu panglică albă evidentă circular pe circumferinţa căpşorului meu, nepensată, cu ciorapi trei sferturi albi, cu un sarafan de uniformă până la genunchi. Eram un înger de elevă, cuminte şi inocentă pentru că aşa mi s-a cerut acasă.

Noii mei colegi de clasă nu aveau de unde să ştie că eu am avut o vară fierbinte, a trebuit să dau un examen de diferenţa la fizică şi în timpul examenului, domnul professor de matematică a avut grijă să-mi spună că exigenţa este foarte ridicată la clasa la care voi fi repartizată, mai am timp să mă hotărăsc să renunţ. Nu ştia dumnealui ce zace în mine! După prima ascultare, m-a dat exemplu în faţa clasei, aşa trebuie să fie un elev …

Ora de limba franceză, culmea, se făcea limba franceză începători, iar limba engleză avansat ce-i drept, dar cu colocviu! Nu eram suparată că nu fac franceză avansat, nivelul cunoştinţelor era asigurat acasă, dar eram dezavantajată că trebuia să învăţ singură literatura engleză, că examenul era scris, că nu aveam o continuitate în comunicare, că voiam mai mult şi mai bine. Timpul m-a revanşat, am avut ocazia să vorbesc limba engleză în ultimii 25 de ani, în unele zile mai mult decât limba maternă, am ajuns să gândesc mai repede în English, am tradus capitole intregi din codul muncii, documentaţie de toate felurile şi am conversat toata paleta de subiecte, parcă aş fi fost un pictor cu şevaletul în faţă şi paleta culorilor în mână. Fiecare pată de culoare, un domeniu de discuţie, şi am pictat numai tablouri multicolore, pline de viaţă.

La limba franceză a fost mobilizator, deoarece în clasa XI-a am avut ocazia să merg la Paris în vacanţa de primavară. Ce ocazie, ce provocare, aşa ca învaţă să ştii cât mai bine să conversezi, să vorbeşti cât mai curat şi corect. Cât de mult m-am pregătit, sora mea era mulţumită de cum pronunţam, de corectitudinea propozitiilor, de spontaneitatea mea. Şi am ajuns în Franţa, am văzut Dieppe de pe Coasta Normandiei, aici a avut loc prima debarcare a Forţelor Aliate în 1940, un adevărat masacru, Le Havre, Rouen, Paris. Prietena mea, Odile, lebăda neagră (de ce trebuia să fie personajul negativ?), o franţuzoaică superbă dealtfel, roşcată şi cu pistrui, mi-a vorbit o franceză fără concordanţă, exact cum ii venea în minte. Am făcut eforturi să mă adaptez noii situatii şi numai multicolorele tufe de azalee şi begonii m-au salvat de la înmormântarea limbii franceze din psihicul meu. Partea palpitantă a excursiei a fost o poezie scrisă de Yves  pe o bucăţică de hârtie: “J’aimerais être une larme,/Pour naître dans tes yeux/Vivre sur tes joues/et mourir sur tes lèvres…”  Mi-a plăcut enorm, nu mai auzisem asa ceva,  pluteam. Acasă o arăt sorei mele (studentă la Filologie- limba franceză) şi-mi spune din tot sufletul: proasto, astea sunt versuri de Paul Verlaine, tu  n-ai auzit de ele până acum?  Nu, eu nu auzisem pentru că eu cochetam cu matematica nu cu literele, dar mă gândeam şi eu ca am un watch-dog competent în spate.

După mulţi ani, am ajuns la Bruges şi am avut opţiunea de a vorbi limba franceză sau limba flamandă, am ales prima variantă, a doua era oricum exclusă. Mă bucur din tot sufletul şi mulţumesc naturii că după 35 de ani de muţenie de limba franceză, am fost în stare de o conversaţie pertinentă despre ţara mea şi să dovedesc cu tărie că suntem un popor evoluat.

 

Si tu veux un ami apprivoise moi! – toţi avem nevoie de o “îmblânzire”, de înţelegere, de compromisuri, de răgazuri, de prieteni.

Mă gândeam şi eu, oare ce este fericirea?

De cele mai multe ori îţi dai seama de valoarea unui lucru, când îl pierzi, când nu-l mai ai, când elementul de comparat a dispărut, când nu mai ai ce să pui în locul lui. Ce faci în această situaţie, te dai bătut, cedezi? Unii da. Dar nu aceasta este soluţia. Te împaci cu tine, îţi urmezi karma, nu repeţi greşelile făcute, cauţi bucuria în tot ce-ţi iese în cale, o floare, un copil, un cuplu de tineri, o pâine, un pom inflorit, un zâmbet. Suntem efemeri, suntem în trecere prin aceste locuri, trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima, crezi în tine.

În ultimele decenii tehnologia a avansat foarte mult, informatica ar fi regina care impinge pionii şi nu numai. În medicină s-au făcut transplanturi de ochi, inimă, ficat, rinichi, mâini, picioare, aproape toate organele. Dar creierul, oare e posibil asa ceva? Doamne fereşte! Să împumut personalitatea altcuiva, trăirile, mintea, sentimentele, logica, propensiunea…  NU!  De aceea nici nu cred că este posibil! Şi aşa suntem călători în această lume, un spirit într-un trup împrumutat!

Lasă un răspuns