Mirela Teodorescu: SAVITRI – Povestire din Mahabharata. Recenzie

În perioada de după încheierea studiilor universitare la Budapesta, Jena şi Viena, istoricul şi criticul literar Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934) a fost, împreună cu George Coşbuc, unul dintre animatorii revistei „Tribuna din Sibiu, condusă de Ioan Slavici. Aici publica, în 1891 (anul VIII, nr. 120 – 125), Savitri, tradusă în versuri prin intermediar german. în acelaşi an, traducerea (Prefaţă de Ioan Slavici) apare şi ca broşură, în Biblioteca poporală”  a „Tribunei”, cu titlul: Savitri. Povestire indica din Mahabharata.

De altfel, asemenea preocupări ale lui Bogdan-Duica erau simultane cu cele ale lui George Coşbuc. Acesta traducând, tot prin intermediar german, celebra drama Sakuntala a lui Kalidasa, din care a început să publice în Convorbiri literare, în decembrie 1890, pentru ca lucrarea să apară integral la Bucureşti, în 1897, cu titlul: Sacontala. Traducere liberă dupa Calidasa.

Savitri a fost republicată de N. Iorga în 1940, la Vălenii de Munte, cu o prefaţă semnată de filozoful, Virgil Bogdan.

 

Pentru că nu avea parte de copii, bătrânul rege Asvapati din Madras s-a legat să trăiască în asceză ani de-a rândul, săvârşind de nenumarate ori jertfa focului (agnihotra), împreuna cu rugaciunea savitri. “Savitri” este la Indieni soarele, închipuit ca zeitate femeiască. “Soarele este la noi masculin; deşi este puţin ciudat în româneşte, i-am păstrat genul acesta indic şi se va vedea din povestire, că altfel nu puteam face” , ne spune Gh. Bogdan Duică, traducătorul povestirii. În pantheonul vedic există o zeitate numita Savitar/Savitr, adică “Incitatorul”, ipostaza a soarelui la răsărit, când el trezeşte la viaţa întreaga fire. Acestei zeitătţ îi este dedicata o rugaciune cotidiană :

Să cugetăm la strălucirea

Scumpă a zeului Savitar,

Care să ne învioreze cugetele.

De vreme ce îi este închinată zeului Savitar, această strofă se numeşte savitri (“cea a lui Savitar). În poveste, strofa savitri, cea rostită “de o sută de mii de ori”, se personifică in zeiţa Savitri, cea mult adorată, prin a cărei graţie regale Asvapati va putea avea o fiica numită tot Savitri, asemenea zeiţei sale tutelare.

Ajunsă la vârsta măritişului, fiica de rege este “plină de splendoare” (tejasvini), dar, tocmai de aceea nimeni ne se încumetă s-o ceară de nevastă. Tatăl o trimite în lume să-şi gâseascaă singură soţul. Alesul lui Savitri este prinţul Satyavant, fiul regelui Dyumatsena; orbind şi pierzându-şi tronul, acesta vieţuieşte împreună cu familia sa într-o sihăstrie din pădure. Prinţul Satyavant are toate bunele însuşiri, dar este sortit să moară peste nu mai mult de un an. Aflând aceasta, Savitri refuză să-şi schimbe alegerea, se mărită cu Satyavant şi trăieşte în sihăstrie cu virtute, devotată soţului şi ascultătoare socrilor. Cu trei zile înaintea sorocului morţii lui Satyavant, Savitri ţine post aspru de mâncare şi de somn, iar în chiar acea zi îşi urmează soţul, plecat în pădure să culeaga fructe şi să taie lemne.

Urmeaza cântul V, cel mai lung şi cel mai dens din întreaga poveste. Cuprins de slăbiciune în timp ce tăia lemne, Satyavant se întinde cu capul în poala lui Savitri. Apare Yama, zeul morţii:

Şi din trup sufletu-I scoase,

Mare numai cât un deget,

Iară sufletul i-l leaga

Strâns şi straşnic cu franghia.

Savitri merge pe urmele lui Yama, cuvântându-i despre valori morale ce gravitează în jurul a doi termeni cheie: “Legea/Rânduiala/Dreptatea” (dharma) şi oamenii “buni/drepţi” (sant), exponenţii şi promotorii acesteia. Dharma este un concept fundamental în tradiţia Indiana; el desemnează Ordinea universală, principiul care susţine şi reglementează totul, în plan religios, etic şi socio-politic, la nivel general şi, decurgând de aici, la nivel individual. In contextual de faţă, referinţa insistentă la dharma este semnificativă – şi convingătoare pentru zeul morţii – căci Yama este numit şi “Regele Dreptăţii” (dharma-raja).

Ca răsplată pentru nobilele şi pioasele ei cuvinte, Yama se ofera de cinci ori la rând, să-i împlinească lui Savitri orice dorinţă, cu excepţia revenirii lui Satyavant la viaţă. Prinţesa cere ca părintele ei să-şi recapete vederea, apoi regatul, şi să i se nască o suta de feciori; de asemenea, cere să aibă ea însăşi cu Satyavant tot o sută de feciori. Înainte de a asculta ultima dorinţa a lui Savitri, Yama omite să excludă revenirea la viaţa a lui Satyavant; este exact ceea ce solicită şi obţine prinţesa, salvandu-şi astfel de la moarte soţul, fără de care nici a patra dorinţă nu s-ar fi împlinit.

Miezul poveştii îl constituie cântul V, anume dialogul între Savitri şi Yama, unde zeul îi acordă eroinei pe rând, cinci privilegii. Acesta este un veritabil topos în vechea literatură Indiana;”privilegiu” nu este decât o traducere aproximativa a cuvântului Sanskrit vara, al cărui prim sens este acela de “alegere”, “lucru ales” . Sunt numeroase situaţiile în care un personaj îi oferă altuia un asemenea vara, în semn de preţuire, fie pentru că îi este cumva îndatorat. Cel dintâi “dă/dăruieşte un vara”, iar celălalt “alege un vara”. A alege presupune a dori, astfel încât vara si kama (“dorinţa”, “obiect al dorinţei”) sunt uneori termeni interşantajabili; “a alege un vara” poate fi redat foarte bine în româna prin expresia: “a-ţi pune o dorinţa”. De reţinut că vara este întotdeauna răsplata unui merit şi expresia unei atitudini pozitive a celui care dăruieşte faţă de cel care alege şi primeşte: Indra se arată “incântat” (prita) de Arjuna, iar Shiva “plin de încântare” (pritimant) faţă de acelaşi, în vreme ce Jamadagni I se arată “binevoitor” (prassana) lui Rama.

În povestea despre Savitri, acest topos apare într-o formă mai complexă. În primul rând, spre deosebire de eroii vrednici de vara datorită faptelor lor de curaj, Savitri binemerită de la zeul Yama prin discursul său elevat, dar şi prin fermitatea cu care respinge îndemnul repetat al acestuia de a se întoarce din drum. Apoi, scenariul se multiplică, Yama acordându-i lui Savitri cinci vara consecutive, excluzând însă de la început viaţa lui Satyvant. Succesul eroinei constă anume în a-l face pe zeu, în cele din urmî, să deroge de la apanajul sau de stăpân al sufletelor celor morţi, adică să-l redea vieţii pe Satyvant. Ultimele două scurte cânturi din Savitri descriu finalul fericit: Satyvant şi Savitri se întorc acasă, ea istoriseşte cele întâmplate, dorinţele i s-au împlinit deja, sau i se vor împlini curând.

 

Savitri este o piesă literară agreabilă, cu o morală şi un exemplu  de dăruire, sacrificiu şi întelepciune rar întâlnite.

Accesibilitatea şi caracterul moralizator i-au asigurat o buna primire din partea cititorilor. Este un fapt asupra căruia insista şi Ioan Slavici, în prefaţa la prima ediţie din 1891, atunci când polemizează cu atitudinea dogmatică a clerului Greco-catolic ardelean, afirmând că valori perfect compatibile cu morala creştină se pot găsi şi în alte culturi: “Christos nu prin ceea ce a gândit, nici chiar prin ceea ce a simţit, ci prin ceea ce a făcut ne este pildă de vieţuire. […] Iar “Savitri” , deşi opera unui păgân, în această cale ne povăţuieşte, şi bună învăţatură vor primi cei ce vor ceti cartea”.

Lasă un răspuns