Mircea-Florian Ruicu: SFATURI UTILE ŞI STRATEGII ÎN VEDEREA MOTIVĂRII ŞCOLARE A ELEVILOR ÎN FAMILIE

images

SFATURI UTILE ŞI STRATEGII ÎN VEDEREA MOTIVARII ŞCOLARE A ELEVILOR ÎN FAMILIE

de Prof. consilier şcolar Mircea-Florian Ruicu,

C.T.A.M. „Constantin Brâncuşi”, Craiova

  1. Consideraţii generale

Ne convine sau nu, motivaţia reprezintă un aspect psihologic hotărâtor mai ales în asigurarea unui mediu propice învăţării la clasă şi a unor rezultate şcolare dezirabile.

Din puctul de vedere al psihologiei, MOTIVAŢIA reprezintă ansamblul factorilor care pot determina individul să acţioneze într-un anumit fel sau să adopte o conduită anume şi totodată elementul energetic care susţine o acţiune sau o conduită.

În sens larg, a vorbi despre motivaţie înseamnă într-un anume sens a răspunde pur şi simplu la întrebarea „de ce uman acţionează sau se comportă ” un individ în anumite condiţii şi situaţii, sau mai precis, care sunt mobilurile care-l impulsionează să acţioneze sau să se comporte ca atare în anumite medii.

Rezumându-ne aşadar la mediul şcolar, trebuie să răspundem la întrbarea simplă în aparenţă, dar complexă în esenţa ei: de ce un elev învaţă la obiectul X sau studiază materialul X şi totodată de ce nu învaţă la obiectul Y sau studiază materialul Y.  Elevul însuşi vrea şi trebuie să ştie de ce este bine să înveţe ceva în anii de şcoală şi la ce îi foloseşte concret ceea ce învaţă în şcoală, acum şi pe viitor. Dacă un guvern, o societate neglijează aspecte esenţiale precum educaţia şi nu se preocupă să investească în infrastructura şi în oamenii implicaţi în sistemul de învăţământ, să nu pretindă să apară ca prin minune tineri motivaţi să se informeze, să studieze şi să cerceteze, să devină cetăţeni capabili, formaţi, să devină intelectuali autentici şi oameni de cultură. A motiva elevul să înveţe presupune mai întâi a motiva şcoala care este instituţia cea mai în măsură – după familie – să îi ofere acestuia mediul şi mijloacele propice să o facă. Ştim bine că profesorul este ca un al doilea părinte pentru elev, el trebuie să descopere în elevul respectiv capacităţile şi dragostea de carte, de cunoaştere. Demotivând profesorul sub divese mijloace meschine şi argumente care nu se susţin, demotivăm de fapt elevul. Elevul va dori să vadă în dascălul său un model de succes, de reuşită în carieră, în cultură, în societate, în viaţă. Dacă dascălul este umilit şi i se pretinde să facă performanţă din nimic, rezultatele negative nu vor întârzia să apară. Mai în glumă, mai în serios, dascălul se va vedea în situaţia de a le cere învăţăceilor „procedaţi ca mine şi veţi ajunge… ca mine!”. Dacă în trecut acesta era un ideal, acum e ceva de-a dreptul hilar şi de plâns în acelaşi timp. Elevul va percepe şcoala ca pe o instituţie de detenţie, unde este obligat să studieze şi să facă lucruri care nu au nici o legătură cu pretenţiile, aşteptările şi ţelurile sale şi chiar dacă şcoala asta îşi propune, elevul nu va simţi aceasta ca pe ceva autentic. Va privi şcoala ca pe o simplă etapă din viaţa sa, ceva care „trebuie la urma urmelor făcut”, un oarecare hop peste care trebuie cumva să treacă şi de care va uita destul de repede, pretenţiile societăţii şi ale vieţii sociale fiind de fapt altele cu pretenţiile şcolii, deşi ele se vorcompatibilizate şi armonizate.

Vedem lesne că pseudo-reformarea programei şcolare, simplificarea ei de faţadă pentru a o face mai accesibilă să corespundă cerinţelor de pe piaţa muncii şi cerinţelor sociale în general nu oferă de fapt decât iluzii. Elevul va căuta prin orice mijloace să termine şcoala şi să se arunce în valurile vieţii, cu beneficiile sau dimpotrivă, cu capcanele şi aspectele negative care le oferă. Unii absolvenţi vor urma totuşi o formă de învăţământ superior, la fel de demotivaţi ca şi până în prezent, iluzia „unei diplome în plus pe care nu strică s-o ai” destrămându-se când se vede faţă în faţă cu angajatorul care îi pretinde calificări, competenţe şi abilităţi de muncă şi sociale (ţinută, comunicare interpersonală şi interculturală, abilităţi de leadership, negociere, operare de nivel înalt pe computer etc.) care nu au aproape nici o legătură cu ceea ce el a studiat atâţia ani. Angajatorul nu are timpul şi mijloacele necesare de a forma la viitorul angajat cele necesare integrării acestuia în colectivul de muncă şi în câmpul muncii şi îl va respinge pe motiv că  „nu are suficientă experienţă”. Prin urmare. tânărul „va arunca cu pietre” în şcoală, blamând-o că nu este ancorată (încă, în ciuda eforturilor) în realitate şi nu este decât o „fabrică de iluzii”. Din nefericire, mulţi absolvenţi vor căuta cu orice preţ să se integreze pe piaţa muncii, de multe ori cu forme nelegale, indiferent dacă nu au calificarea sau competenţele necesare postului şi vor suferi implicit dezamagiri şi eşecuri sau, mai rău, vor adopta căile lumii interlope, visând la un câştig rapid şi consistent, de cele mai multe ori plătit cu preţul libertăţii.

Motivaţia de a învăţa la şcoală ar trebui să fie duallă, atât intrinsecă cât şi extrinsecă, în sensul că elevul trebuie să perceapă importanţa şcolii şi sub efectul conştientizării proprii sar şi sub influenţa societăţii care are nevoie de oameni informaţi şi formaţi în multiple domenii.

Primii responsabili cu motivarea copiilor pentru studiu sub toate formele lui ar trebui să fie părinţii, în calitate de indivizi privilegiaţi în pregătirea acestora pentru viaţă. Or, dacă într-o familie nu avem părinţi capabili şi responsabili, ei înşişi motivaţi să pretindă copiilor lor să se informeze şi să se formeze, este greu să ne aşteptăm ca din acea familie să provină copii orientaţi şi decişi spre studiu, viitori cetăţeni cu care societatea s-ar putea mândri. Este o realitate astăzi că programele de educaţie a adulţilor au o din ce în ce mai mare căutare. Nu putem pretinde în şcoală unui copil ce propria lui familie sau el însuşi nu pretinde.

Educatorii sunt următorii responsabili – după părinţi – să construiască la copii acele mobiluri ca acesta să meargă mai departe, să cultive setea de cunoaştere, de evoluţie pe plan intelectual, social, spiritual, cultural etc. Instituţiile şcolare trebuie să ţină seama şi de nevoile diverse ale elevului şi să nu îşi facă un scop anume din predarea unor conţinuturi şi inocularea unor informaţii sterile în mintea copilului. Se încearcă, este adevărat, organizarea a tot felul de concursuri, activităţi extraşcolare /extracurriculare (excursii tematice, scenete, festivaluri, baluri, spectacole muzicale şi umoristice) cu scopul de a scoate elevul din rutina cu care se confruntă zi de zi, dar acestea trebuie să aibă un scop precis definit şi să-şi propună formarea de abilităţi şi competenţe intelectuale şi sociale şi să nu fie pur şi simplu mijloace de a petrece timpul şi altfel sau să reprezinte doar o evadare sterilă din cotidian pentru ca apoi să se revină la rutina zilnică.

Odată cu maturizarea elevului, motivaţia capătă noi şi noi valenţe. Elevul se vede confruntat zi de zi cu realitatea socială, cu beneficiile şi problemele ei şi îşi va căuta intrinsec mobiluri pentru a continua să urmeze şcoala sau pentru a se opri acolo unde consideră, dacă societatea nu-i poate oferi ceva conform aşteptărilor sale. El va cere, eventual, ajutor unui apropiat, sau unui profesor (de regulă, dirigintele) sau unui consilier sau psiholog şcolar pentru a fi orientat şi îndrumat mai departe, indiferent de calea pe care o va alege. A motiva implică a conştientiza asupra trebuinţelor, tendinţelor, intenţiilor, aşteptărilor, dorinţelor, intereselor, convingerilor şi credinţelor individului. O motivare inadecvată sau insuficientă poate atrage consecinţe dintre cele mai dezastruase pentru viaţa şcolarului, căzând uşor victimă tarelor societăţii: va abandona şcoala de timpuriu, va putea uşor deveni un răzvrătit, un infractor, un consumator de droguri, un antisocial pentru că va căuta să dea un sens vieţii sale şi tentaţiile sunt numeroase, iar familia şi şcoala nu l-au ajutat adecvat (sau deloc) să se descopere, nu au căutat concret să-l canalizeze spre ceva constructiv, dezirabil social.

Motivaţia şcolară, ca orice altă motivaţie, trebuie să prezinte trei componente de bază: o anumită intensitate, o anumită direcţie şi un anumit sens. prin urmare, elevul trebuie să fie conştient cât de important este ceea ce învaţă, de ce /pentru ce învaţă şi care este noima a ceea ce învaţă (sensul, finalitatea actului învăţării). Şcoala are datoria de a răspunde necesităţilor individuale rezumate atât de bine în piramida trebuinţelor a lui A. Maslow.

 

  1. Sfaturi utile şi strategii de motivare şcolară

Motivaţia şcolară este în esenţa ei un coroloar de motive din cele mai diverse, formulate în funcţie de personalitatea şi nivelul intelectual şi maturitatea de a percepe realitatea proprii copilului de vârstă şcolară. Aceste motive, cu alte cuvinte tot atâtea „de ce-uri”, pot fi:

  • de ce este nevoie în general de şcoală ca mediu instituţionalizat de instruire?;
  • de ce este nevoie de atât de multe discipline de studiat?;
  • de ce este nevoie de atâţia ani pentru a-l forma pe individ?;
  • de ce trebuie acordată studiului majoritatea timpului aflat la dispoziţia individului într-o zi din viaţa sa?;
  • de ce şcoala nu este în general atractivă?;
  • de ce şcoala pretinde altceva individului comparativ cu familia, societatea etc.?;
  • de este nevoie şi de „şcoala de după şcoală”, studiu individual intensiv, ore suplimentare şi meditaţii, dacă şcoala pretinde că-i oferă elevului tot ceea ce îi este necesar pentru formare?;
  • de ce informaţiile şi abilităţile /competenţele deprinse în şcoală nu se pot reflecta la nivel social (de ce exsită discrepanţe în tre oferta şcolară şi pretenţiile pieţei muncii şi societăţii)?;
  • de ce se vorbeşte se simplificarea şi aerisirea programelor şcolare şi a conţinuturilor, când ele devin tot mai complexe, crescând pretenţiile faţă de individul uman încă de la cele mai fragede vârste (copiilor preşcolari şi şcolari mici li se pretinde să ştie de timpuriu şi bine aritmetică, să ştie să scrie şi să citească cursiv, să se exprime într-una sau mai multe limbi străine, să aibă abilităţi în lucrul cu calculatorul, să aibă chiar o educaţie sexuală formată de timpuriu etc.)?
  • de ce nu există reformă reală a sistemului de învăţământ (alcătuirea unui sistem care să ţină seama realmente de interesele şi aşteptările individului, care să fie compatibil cu cerinţele de pe piaţa muncii, care să fie capabil să formeze în mod real un individ capabil să facă faţă oricăror încercări din viaţa socială)?;
  • de ce şcoala este încă necesară, când în mass-media ni se prezintă permanent modele de reuşită pe plan social, indivizi care au fost mediocri în viaţa şcolară şi acum epatează prin averi incomensurabile şi celebritate?
  • de ce pretindem că şcoala este prioritate naţională astăzi, când statisticile arată că 40% dintre tinerii români sunt semianalfabeţi sau au dificultăţi în domeniul scris-cititului, situându-ne pe noi, românii, pe un ruşinos penultim loc în U.E. în privinţa alfabetizării?

Iată, aşadar, întrebări care nu trebuie să ne mire, întrebări la care trebuie să găsim cu toţii un răspuns. pentru că nu mai este un secret că, dacă porim de la premisa că buna motivare atrage succesul şcolar, procedând invers putem lesne trage concluzia că demotivarea atrage după sine eşecul şcolar şi eşecul social al individului şi nu ştim dacă acel individ mai poate fi recuperat în vreun fel.

Iată totuşi o serie de sfaturi utile pentru aceia care vor să-şi motiveze proprii copii sau elevi în vederea învăţăturii sau pentru aceia care ei înşişi vor să se automotiveze în acest sens:

  • ţineţi seama de diferenţele individuale dintre copii, ţineţi seama de aspiraţiile, interesele, talentele, capacităţile acestora, de nivelul lor intelectual;
  • nu neglijaţi parteneriatul şcoală – părinţi, ei sunt aceia care îşi cunosc cel mai bine copilul şi au un cuvânt de spus în metodele de abordare şi de lucru cu acesta;
  • asiguraţi elevilor dvs. un climat cât mai plăcut şi cât mai propice studiului, elevul nu va trebui să perceapă şcoala ca pe o corvoadă sau ca pe un spaţiu care îi limitează libertatea de mişcare şi îl sancţionează pentru orice; investiţi material şi sufleteşte în şcoală;
  • copilul este un căutător acerb, el este curios, deschis la tot ceea ce este nou: informaţi-vă, documentaţi-vă permanent, dezvoltaţi-vă ablilităţi diverse de comunicare şi lucru cu copiii, ei au aşteptări şi pretenţii mari de la voi, aşteptaţi-vă la întrebări din cele mai năstruşnice din partea copiilor;
  • cultivaţi relaţii adecvate cu copiii de care vă ocupaţi: nu îi repeziţi, nu le vorbiţi „de sus”, nu îi jigniţi, nu îi umiliţi, nu îi ameninţaţi, nu îi ridiculizaţi, nu îi „şantajaţi”, nu îi consideraţi /desconsideraţi sub influenţa „efectului de halou”, nu-i etichetaţi, nu faceţi discriminări de nici un fel între copii;
  • daţi dovadă de tact şi căutaţi pe cale amiabilă să faceţi faţă eventualelor conflicte cu copiii, manifestărilor lor de agresivitate, tendinţelor de a minţi, de a încălca regulamentul şcolar, de a se sustrage responsabilităţilor, de a se comporta deviant (fumat, chiul, ridiculizarea, intimidarea altor colegi, vandalism etc.); faceţi front comun cu celelalte cadre din incinta şcolii şi cu părinţii pentru rezolvarea problemelor apărute;
  • sprijiniţi şi îndrumaţi permanent copiii să adopte norme şi valori dezirabile social şi să evite atirudini, comportament sau fapte dezirabile sau reprobabile atât pentru ei cât şi pentru societate;
  • căutaţi să fiţi empatic cu copilul;
  • alocaţi timp discuţiilor individuale, „face-to-face” cu copilul: îl veţi cunoaşte mai bine, îl veţi înţelege mai bine, îi veţi da încredere în sine şi îi veţi cultiva încrederea în ceilalţi;
  • încurajaţi copilul permanent, fie şi pentru un rezultat puţin semnificativ la şcoală: el va căuta să evolueze; nu îl certaţi dacă, de exemplu, la un obiect a obţinut o notă mai mică decât la celelalte şi mai ales nu-l pedepsiţi pentru orice (gândiţi-vă că şi dvs. aţi fost cândva copii);
  • orientaţi adecvat copiii în privinţa formelor superioare de învăţământ şi în vederea cerinţelor diverse şi complexe de pe piaţa muncii;
  • nu pretindeţi copiilor imposibilul: îl veţi demotiva negreşit şi nu va fi capabil să rezolve nici sarcini uşoare pe viitor;
  • acordaţi sprijin material şi moral copiilor, atunci când aceştia au mai multă nevoie, fiţi alături de ei în momentele grele ale vieţii, căutaţi să le daţi cele mai utile răspunsuri şi sfaturi când situaţia o cere, nu vă eschivaţi invocând motive puerile de genul „nu am timp pentru tine” sau „nu ai vârsta necesară pentru a şti asemenea lucruri”; copilul va căuta să afle răspunsul la problemele sale din alte surse, nu neapărat dezirabile.

Totuşi trebuie să ţineţi seama de faptul că nu există reţete-minune pentru a vă motiva copiii. Factorii intrinseci şi extrinseci care răspund de motivaţie sunt din cei mai diverşi şi depind foarte mult de psihologia individului. Aşa cum un copil poate răspunde admirabil motivaţiei intrinseci de a învăţa, conştient că numai aşa se va putea decurca în viaţă, la fel alt copil va răspunde admirabil motivaţiei extrinseci, venite din partea altor persoane: familie, educatori, prieteni din anturaj, preoţi, psihologi, consilieri etc. el negîsind în sine resursele necesare de a se automotiva.

Trebuie adoptate aşa dar anumite strategii de acţiune, atât în automotivare cât şi în motivarea generală (în particular, şcolară) a cuiva. Iată aşadar câteva:

  • vom căuta să motivăm pe cineva în vederea studiului numai atunci când noi înşine ne-am format deprinderea de a studia şi putem noi înşine să ne oferim drept exemplu de reuşită socială;
  • va trebui să fim capabili să conştientizăm şcolarul de toate avantajele pe cae le comportă o educaţie adecvată, prin urmare noi înşine trebuie să ne educăm adecvat sub diverse aspecte: limbaj, caracter, ţinută, gestică, mimică, maniere elegante, atirudini şi comportament;
  • vom căuta să încurajăm competiţia între copii, indiferent de forma de învăţământ pe care o urmează prin jocurile didactice; tema jocurilor trebuie să fie de genul: „Viitoarea mea meserie”, ” Ce voi deveni când voi fi mare?”, „Să ne alegem un hobby!” pentru a conştientiza copiii că şcoala este o etapă în evoluţia umană şi finalitatea ei este autentică;
  • vom încuraja spectacolele şcolare, excursiile tematice cu caracter practic, vizitele la diverse instituţii, participarea elevilor la târgurile de job-uri pentru a-i familiariza din timp cu activităţile concrete din viaţa socială;
  • vom îndruma pe copii să practice diverse sporturi, să-şi cultive talentele artistice, să-şi evalueze capacităţile în concursurile şcolare (olimpiade, concursuri pe meserii, concursuri de proiecte, competiţiile sportive etc.);
  • vom orienta copiii în spiritul formării lor ca cetăţeni europeni şi ai lumii, contribuind la dezvoltarea competenţelor europene: „a învăţa să înveţi”, competenţele lingvistice, competenţele digitale, competenţele de comunicare etc.;
  • ve vor desfăşura cercetări de tip sociologic în şcoli pe tema motivaţiei şi reuşitei / eşecului şcolar, organizarea unor mese cercuri, mese rotunde sau simpozioane unde să se discute rezultatele acestor cercetări în vederea luării de măsuri;
  • ve vor organiza activităţi educative comune la nivel de şcoli, care să implice deopotrivă cadrele didactice, consilierii şcolari, consilierii educativi, psihologii şcolari, părinţii şi elevii urmărindu-se o mai bună comunicare la nivel didactic şi social;
  • profesorii diriginţi şi consilierii şcolari vor căuta să păstreze o relaţie permanentă cu părinţii elevilor pentru a-i încuraja să-şi susţină prin orice mijloace copilul în şcoală, să-l îndrume mai departe spre formele superioare de învăţământ, să facă totul ca să-i ofere un cadru propice învăţării şi dezvoltării personale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie selectivă

  • Doina Vintilescu, Motivaţia învăţării şcolare, Ed. Facla, Bucureşti, 1977;
  • Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;
  • Ştefan Popenici (coord.), Motivaţia învăţării şi reuşita socială, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Laboratorul de Management Educaţional, Bucureşti, 2004M
  • Liliana Ezechil, Petruţa Coman (coautor) – School motivation – some psychoindividual characteristics, «Education Facing Contemporary World Issues», Vol. II, 1-3 iunie 2006, Ed. Universităţii din Piteşti;
  • Abraham Maslow, Motivaţie şi personalitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2008;
  • Stephane Clerget, Criza adolescenţei, Ed. Trei, Bucureşti, 2008;
  • Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes – 59 de principii de pedagogie practică, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

Lasă un răspuns