Mircea Florian Ruicu: ROLUL FAMILIEI ÎN ADAPTAREA ŞCOLARĂ A COPILULUI

 

images

Consilier şcolar Mircea Florian Ruicu

                                                                                  C.T.A.M. „C. Brâncuşi” Craiova

 

Adaptarea şcolară reprezintă după cei mai mulţi specialişti un proces psiho-social proiectat şi dirijat de către educator, consilier şcolar, psiholog etc. în scopul realizării unui acord optim între educabil şi mediul didactic.

Dintr-un alt punct de vedere, adaptarea şcolară este doar o etapă în demersul social de adaptare individuală în care copilul este integrat în comunitate prin parcurgerea procesului educaţie familialăeducaţie preşcolarăeducaţie şcolarăeducaţie socială. Prin urmare, adaptare înseamnă aderare de natură psiho-socială la nivel de microgrup social.

Marele psiholog elveţian Jean Piaget vedea adaptarea drept echilibrul dintre procesele de asimilare, respectiv acomodare a individului uman cu realitatea socială.

Termenul de adaptare şcolară este un termen care în general este perceput în limite restrictive şi chiar negativiste (din punctul de vedere al opusului problemei, respectiv inadaptarea şcolară). Cu alte cuvinte, studiem problema adaptării şcolare mai puţin din perspectiva aspectelor pozitive (ne interesează mai mult elevii care au probleme de adaptare, tinzând să neglijăm pe aceia care s-au adaptat cu succes la cerinţele şcolii şi, mai mult, au fost capabili şi de performanţă şcolară şi uitând, probabil, să-i oferim drept exemple demne de urmat). Iată, prin urmare, limitele între care este perceput în general fenomenul adaptării şcolare, după Aurelia Coaşan şi Anton Vasilescu:

  • integrarea copilului într-un grup nou (grupă preşcolară, clasă de elevi etc.);
  • acomodarea copilului de vârstă şcolară cu o disciplină de studiu nouă;
  • integrarea copilului cu C.E.S. în mediul şcolar;
  • adaptarea copilului cu dificultăţi de învăţare la cerinţele mediului şcolar.

Adaptarea şcolară are astăzi ca finalitate:

  • succesul /reuşita şcolară (care serveşte totodată şi drept premisă a procesului de adaptare şcolară);
  • acomodarea la clasă, şcoală, microgrupuri formate cu ocazia activităţilor extracurriculare (prin asimilarea şi promovarea de norme şi valori);
  • maturizarea şcolară – manifestarea elevului conform standardelor ciclului de învăţământ, dezvoltarea sa psiho-intelectuală şi dezvoltarea deprinderilor, abilităţilor, competenţelor individuale;
  • orientarea şcolară;
  • orientarea şcolară specială (elevii cu deficienţe mai uşoare sau mai severe, inclusiv cei ce se vor integraţi în învăţământul de masă).

Familiei îi revine un rol covârşitor, în calitate de factor microsocial de bază în influenţarea adaptării şcolare a copilului. Copilul face primii paşi în acest proces cu sprijinul aproape exclusiv al familiei. Dacă dascălul este considerat „al doilea părinte” al copilului, putem afirma că este valabilă şi vice-versa, aceea că părintele este „primul dascăl” al copilului, aspect asupra căruia vom reveni.

În familie trebuie să existe un mediu propice dezvoltării şi educaţiei copilului, membrii familiei trebuie să confere echilibru, siguranţă şi afecţiune. Ambianţa familială va avea o influenţă hotărâtoare asupra viitorului copilului, a percepţiei asupra lumii şi societăţii pe care acesta o va manifesta. Adaptarea depinde foarte mult de autocontrolul membrilor familiei (în speţă, al părinţilor) şi de modul cum aceştia gestionează relaţia cu copilul.

 

Părintele este principalul responsabil în creşterea, formarea şi educarea copilului, el este „primul şi nelipsitul dascăl din viaţa unui copil” (v. A. Faber, E. Mazlish, p.12). Stilul parental de educaţie al copilului îl va determina pe acesta din punct de vedere psihic, fizic, moral şi social. Extremele, după cum este acceptat îndeobşte, trebuie evitate. Nu este dezirabil nici un stil prea autoritar în relaţia cu copilul, dar nici un stil prea permisiv. Atât autoritatea cât şi afecţiunea trebuie manifestate cu măsură şi cumpătare.

Tabelul de mai jos este evocator în ceea ce priveşte consecinţele adoptării fiecăruia dintre stilurile parentale. Se observă uşor că atât autoritatea în exces, cât şi lipsa de autoritate determină inadaptarea şcolară şi implicit socială la copil. Aceasta nu înseamnă că este de dorit lipsa oricărei autorităţi în actul educativ în familie. Aşadar, chiar un stil prea afectuos şi permisiv poate da rezultate indezirabile, copilul devenind prea sensibil emoţional sau îşi va crea un complex de superioritate faţă de ceilalţi şi va suferi mai târziu. Neglijarea copilului, pe de altă parte însă, poate duce la consecinţe din cele mai negative, el putând că dezvolte carenţe în atitudini şi conduită morală, poate prezenta sindromul deficitului de atenţie sau al tulburării hiperactive prin deficitul de atenţie (v. Patricia Gilbert, p.4) sau AD/HD (Attention Deficit Hyperactive Disorder), poate manifesta devianţă comportamentală sub influenţa factorilor de mediu cu care intră în contact, poate dezvolta anumite forme de autism, anumite dependenţe etc.

Tabel comparativ între două tipuri de educaţie parentală

COPIL EDUCAT DUPĂ UN STIL PARENTAL ECHILIBRAT, POZITIV COPIL EDUCAT DUPĂ UN STIL PARENTAL AUTORITAR
dezinhibat, deschis inhibat, închis în sine,se izolează
comunicativ slab comunicativ sau necomunicativ
creativ slab creativ sau necreativ
stimă de sine dezvoltată stimă de sine scăzută sau lipsă
fantezist lipsit de imaginaţie
vesel, vivace apatic, greoi în mişcări
decis în acţiuni timorat, indecis în acţiuni
ordonat împrăştiat, sare de la o activitate la alta
spontan, preia iniţiativa în diverse situaţii fără iniţiativă, ezitant
încrezător neîncrezător, suspicios pe oricine
dezinvolt Timid în interacţiunea cu ceilalţi
echilibrat emoţional emotiv, impulsiv, îi este teamă
tenace nerăbdător, se plictiseşte repede
independent, autonom supus, dependent de alţii (adulţi, anturaj)
sensibil la valori pozitive

(frumos, dezirabil, estetic, just etc.)

insensibil, rece,

apreciază valori negative (invidie, ură, sarcasm, ridiculizare a altora etc.)

conformist nonconformist, spirit rebel, antisocial
deschis către nou reticent, negativist, conservator
curajos, întreprinzător timid, are teamă de eşec
perseverent, performat mediocru, neperformant
se apreciază corect se învinovăţeşte pe sine, se subestimează, se simte inferior altora
prietenos, tolerant neprietenos, certăreţ, ostil, înjură
orientare bună în mediul social dezorientat social
rezistent la frustrare intolerant la frustrare, anxios
responsabilizat pentru propriile acţiuni iresponsabil de propriile acţiuni
dă replici mature în diverse situaţii imatur în dialog şi acţiuni
calm, binedispus nervos, prost-dispus, stresat
politicos, cu bun-simţ, tolerant nepoliticos, indolent, intolerant

 

 

Părintele este şi trebuie să devină un model pentru copilul său, un model pentru:

  • felul de a gândi al copilului;
  • conduita copilului în societate;
  • manifestarea sentimentelor şi trăirilor cotidiene;
  • modul de autoeducare;
  • comunicarea socială.

Ţinând seama de aceste aspecte, putem afirma că la nivelul mediului didactic şi social adaptarea individului de vârstă şcolară reprezintă stabilirea unor relaţii pozitive pe toate planurile:

  • elev – educator;
  • elev – alţi elevi;
  • elev – adulţi din mediul său social sau alte medii;
  • elev – alţi copii din mediul său social şi alte medii.

Adaptarea copilului în şcoală depinde foarte mult de doi factori comunicaţionali:

  • felul în care se comunică în familie;
  • felul în care se comunică în şcoală, la nivel profesor – elev.

Pentru ca ambele forme ale comunicării să aibă succes, şi părintele, şi profesorul trebuie să procedeze după cum urmează (v. A. Faber, E. Mazlish, p.38), recomandări utile în vederea stimulării cooperării elevului care se vrea integrat:

  • să caute să descrie pe cât posibil problema cu care se confruntă el în relaţia cu copilul, înainte de a adresa reproşuri, a ironiza, a ameninţa, a da ordine;
  • să caute să informeze cum trebuia să acţioneze copilul, să dea recomandări într-o anumită situaţie, în loc să se comporte ca mai sus;
  • să fie capabil să ofere variante /alternative, în loc să facă remarci ironice sau sarcastice;
  • să se exprime cu blândeţe (un cuvânt, un gest cântăresc enorm), în loc să ţină lecţii de morală;
  • să vorbească deschis despre sentimentele sale faţă de atitudinea copilului, în loc să insulte sau să ridiculizeze copilul;
  • să adreseze recomandări în scris copilului, tip „bileţele” care au mai mare succes decât cuvintele;
  • să folosească accentul adecvat, pentru a nu intimida copilul.

Totalitatea aşa-ziselor tulburări care îl împiedică pe elev să interacţioneze adecvat cu şcoala a fost denumit de specialişti, mai în glumă, mai în serios drept sindrom al „răului de şcoală”, după cum se exprima renumitul medic ortopedagog şi educator psihiatric francez Marie-Claude Béliveau. În mare, „răul de şcoală” reprezintă ansamblul dificultăţilor întâmpinate de şcolar în a profita de susţinere afectivă, morală şi instructivă din partea părinţilor şi educatorilor din cauza capacităţii reduse sau lipsei capacităţii sale de a se adapta mediului şcolar.

Printre factorii care determină tulburările adaptative amintim:

  1. Factori externi
  • carenţe privind educaţia timpurie în familie şi în ciclurile inferioare de învăţământ;
  • supraaglomerarea programei şcolare;
  • timpul relativ scurt în care elevul trebuie să-şi însuşească cunoştinţele necesare formării competenţelor;
  • timpul relativ scurt în care elevul trebuie să-şi efectueze temele, să-şi întocmească portofoliile sau alte materiale solicitate, el nemaiavând suficient timp să se cunoască pe sine, să interrelaţioneze prin joc şi alte activităţi recreative cu alţi copii sau adulţi;
  • invazia de mijloace multimedia interactive (în urma dezvoltării tehnologiilor), care-l sustrag pe elev de la procupări utile şi constructive (telefoane mobile cu aplicaţii diverse, jocuri video, reţelele virtuale de socializare etc.);
  • probleme de atitudine din partea anumitor educatori: lipsa de empatie faţă de educabil, etichetările făcute de multe ori sub influenţa efectului de halou („tu eşti unul dintre cei mai slabi”, „tu nu ai ureche muzicală”, „tu eşti pur şi simplu afon la fizică”, „tu nu vei face parte din trupa de dans sau de teatru a şcolii pentru că te ştiu” etc.);
  • neglijarea stilului propriu de învăţare al elevului, fie şi din cauze obiective, din partea profesorului (de multe ori profesorul nu are timp să-şi cunoască destul de bine elevul);
  • dezorientarea elevului confruntat de la an la an cu schimbări majore privind profilele, obiectele de studiu, modalitatea de susţinere a testelor naţionale şi a perioadelor de susţinere a acestora;
  • lipsa de perspective, indiferent de calitatea orientării şcolare şi orientării în carieră, pentru elevul în prag de absolvire, devenind un adevărat „cetăţean turmentat” într-o societate românească cu un sistem economic care nu îi încurajează valorificarea potenţialului;
  • existenţa unui sistem educativ care nu corespunde întotdeauna nevoilor educaţionale ale elevului (mulţi elevi recunosc că nu ştiu din ce cauză „nu le place un obiect de studiu” sau „nu le place stilul de predare al profesorului X” etc.);
  • problemele sociale şi financiare cu care se confruntă el şi familia sa (mediul de provenienţă, naveta pe distanţe mari casă – şcoală, sărăcia, migraţia membrilor familiei în străinătate, şomajul, pierderea locului de muncă, dezorganizarea familiei, violenţa casnică, consumul de alcool, tutun şi chiar droguri);
  • lipsa unui model autentic de conduită socială, morală şi intelectuală în familie şi în anturaj.
  1. Factori interni:
  • nefamiliarizarea copilului cu propriul stil de învăţare, pornind de la cele de bază: auditiv, vizual şi practic – un anumit stil de învăţare este puţin sau deloc compatibil cu cerinţele unui anumit obiect de studiu de la profilul ales (se cere ca atare o orientare şcolară adecvată, efectuată din timp);
  • capacitatea redusă sau incapacitatea elevului de a-şi comunica propriile nevoi educaţionale;
  • trăsăturile de personalitate ale elevului, moştenite sau dobândite:
    • modul de gândire şi reprezentare – unii au o capacitate de a intui, de a concepe sau de a-şi reprezenta obiecte, fenomene mai rapid decât alţii;
    • tipul de memorie şi capacitatea de memorare – sunt elevi care memorează repede, alţii mai încet sau uită repede etc.;
    • voliţia şi capacitatea de concentrare – conform studiilor de psihologie clinică, un copil din clasele primare se poate concentra serios aproximativ 10 minute asupra unui obiect, în timp ce un adult reuşeşte aceasta în aproximativ 15 – 20 de minute; după intervalul amintit ambii vor avea tendinţa să-şi refocalizeze atenţia, să îşi focalizeze atenţia în altă parte sau să ia o scurtă pauză (bineînţeles şi în funcţie de obişnuinţă, exerciţiu, interes etc.);
    • afectivitatea – elevilor le place mai mult sau mai puţin să înveţe, preferă un stil sau altul de predare din partea profesorului, apreciază mai mult sau mai puţin colegii sau colectivul din care fac parte etc.);
    • temperamentul – unii elevi sunt mai impulsivi, alţii mai liniştiţi, chiar apatici;
    • caracterul – unii au un caracter mai puternic, influenţând pe cei din jur, alţii, dimpotrivă, se lasă influenţaţi de mediu;
    • limbajul – unii elevi au un limbaj mai sărac, se exprimă mai greu, alţii dimpotrivă au un limbaj bogat şi uneori chiar agresiv, în ciuda faptului că sunt catalogaţi drept buni;
  • însuşirea şi promovarea unor atitudini, gesturi, comportamente văzute de elev în familie care sunt de multe ori negative;
  • însuşirea deficitară sau lipsa unor deprinderi de bază, cu care familia ar trebui să-l familiarizeze încă de timpuriu – obişnuinţa de a se spăla de câte ori este nevoie, de a-şi aranja cărţile, rechizitele şi alte obiecte personale, de a executa anumite sarcini în familie după posibilităţile proprii, de a căuta să-şi rezolve pe cât posibil singur sarcinile date la şcoală (teme, referate, proiecte etc.).

 

Legat de ultimul aspect, trebuie să precizăm faptul că este recomandat ca elevul să fie responsabilizat gradual de către familie, el trebuie îndrumat să devină autonom şi competent. Este bine să fie ajutat, dar nu trebuie exagerat în acest sens: unii părinţi sunt prea grijulii şi îşi ajută copilul chiar şi când acesta nu are nevoie, rezolvând uneori chiar ei sarcinile ţcolare în locul copilului. Copilul va ajunge să conştientizeze singur faptul că nu este capabil să execute nici o sarcină fără ajutor şi va deveni dependent de această îndrumare a părinţilor sau tutorilor. De pildă, unii părinţi se implică prea mult în pregătirea temelor pentru acasă date copiilor sau se pripesc în a trimite copilul la meditaţie, fără să ia în seamă capacităţile acestuia. Există un risc foarte mare – după cum afirma M. C. Béliveau – ca părinţii să se substituie profesorului, ceea ce nu reprezintă decât un factor de stres în plus pentru elev şi o frână în calea adaptării şcolare. Copilul se convinge pe sine că „nu poate” sau „poate decât atât” şi la confruntarea cu primul eşec va claca. Tot Béliveau atrăgea atenţia că de cele mai multe ori copilul va pune eşecul său pe seama factorilor externi, iar o intervenţie în plus a părinţilor pentru a ameliora fenomenul nu va face decât să-l agraveze. De aceea, specialistul francez recomandă ataşamentul, siguranţa, autonomia şi încrederea în sine – patru factori care determină pozitiv formarea la copil a unor deprinderi şcolare dezirabile.

De fapt, tot famila este cea trebuie să se preocupe pentru a asigura existenţa celor patru factori. Depinde însă în primul rând de tipul de familie de provenienţă a şcolarului: familie normală, famile monoparentală, familie refăcută, familie dezorganizată sau „fisurată” (M. Lemey, citat de Béliveau) şi, mai nou în Occident, familie cu părinţi de acelaşi sex. Climatul şi dinamica familială va influenţa direct dinamica dezvoltării copilului şi adaptarea sa şcolară prin:

  • normele şi valorile oferite de către părinţi în familie;
  • calitatea relaţiilor dintre părinţi;
  • discernământul şi corenţa părinţilor şi nu numai în educarea copiilor;
  • atitudinile, comportamentul şi limbajul părinţilor în relaţia cu copiii lor;
  • locul şi rolul şcolarului în familie – singur la părinţi sau alături de alţi fraţi.

Studii efectuate în ţări precum Franţa au demonstrat că de regulă, al doilea copil într-o familie este mai puţin interesat de învăţătură şi se adaptează mai greu la cerinţele şcolii dacă primul copil, respectiv fratele /sora mai mare s-a adaptat cu succes şi vice-versa; în cel de-al doilea caz copilul dezavantajat acceptă mai greu realitatea. Oricum, chiar şi în familiile cu mai mult de doi copii, fiecare dintre ei va căuta să exceleze la şcoală şi în afara ei în domenii diferite, din dorinţa de „a creşte în ochii părinţilor”, fenomen întâlnit şi în clasa de elevi, unde nu toţi caută să obţină rezultate deosebite la acelaşi obiect de studiu. Există un fel de lege a compensaţiei: acolo unde există un elev bun, care excelează în domeniul ştiinţelor, există şi un elev slab, dar care excelează, de pildă, în domeniul artei sau sportului sau în discipline extraşcolare. Istoria ne-a oferit numeroase exemple de genii în fizică sau literatură care la şcoală au fost elevi mediocri la mai toate obiectele de studiu.

Specialiştii ţin însă să atragă atenţia asupra tipului nou de familie cu care se confruntă societatea actuală, aflată într-o criză tot mai acută. Prioritare pentru familia actuală nu mai sunt educaţia şi promovarea valorilor pozitive, ci bunăstarea materială, interesele personale egoiste. Tot mai des ne întâlnim de cazuri de familii cu părinţi consideraţi normali, dar cu copii care prezintă tulburări de comportament, hiperactivitate şi AD/HD, autism, deficienţe mentale şi locomotorii etc.

Copii diferiţi se manifestă diferit în situaţii de criză privind dinamica familială (separarea părinţilor, divorţul, abandonarea familiei, decesul unuia sau ambilor părinţi etc.) la care se adaugă şi diferitele abuzuri (viol, incest etc.). Chiar dacă pe unii copii pare să îi afecteze mai puţin aceste fenomene, totuşi s-ar putea ca acestea să lase sechele profunde în psihicul şi sănătatea emoţională, iar consecinţele consecinţele vor fi vizibile mai devreme sau mai târziu. O familie destrămată, chiar dacă se reface, va afecta copilul, care va fi nevoit să se adapteze noului climat familial, afectându-i implicit viaţa de şcolar. O consiliere psihopedagogică, psihologică şi chiar psihiatrică (dacă este cazul) poate depista din timp eventualele probleme şi le poate cel puţin ameliora, dacă nu le poate rezolva.

Un aspect negativ omniprezent în sistemul educaţional românesc îl reprezintă „abandonarea” în şcoală a unor copii de către proprii lor părinţi, fie prea ocupaţi să muncească (de multe ori în străinătate) ca să-şi asigure lor şi familiei un trai normal, fie prea avizi să-ţi satisfacă proriile interese egoiste prin derularea de afaceri aducătoare de profit, fie pur şi simplu dezinteresaţi de soarta copiilor, părinţii care îşi „caută” în acte de violenţă, alcool şi chiar droguri rezolvarea problemelor, ajungând să-şi abandoneze domiciliul, să divorţeze etc. Există şi destui părinţi care „se spală pe mâini” responsabilizând doar şcoala pentru educaţia copiilor lor sau părinţi care depun prea uşor armele, justificând că „nu am ce să-i mai fac copilului” care, din cauza inadaptării, capătă un comportament indezirabil sau deviant. Prin aceste atitudini şi comportamente ei ajung să încurajeze inadaptarea şcolarului, problemă favorizată şi de lacunele legislative şi procedurale din sistemul de învăţământ actual.

Trebuie mai mult ca oricând pus accentul şi pe educaţia şi formarea adulţilor, care de multe ori, chiar dorind să procedeze „ca la carte”,  dau ei înşişi dovadă de o atare formă de inadaptare, comiţând greşeli în educarea copiilor, pe care o lasă pe seama şcolii, a bunicilor, rudelor, cunoştinţelor etc. conştienţi sau nu, la un moment dat, de propria limită sau incompetenţă.

 

 

 

 

Bibliografie

 

*Aurelia Coaşan, Anton Vasilescu, Adaptarea şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988;

*Dr. Patricia GilbertCum să-i ajutăm pe copiii hiperactivi cu deficit de atenţie. Ed.Polimark, Bucureşti, 2000

*Adele Faber, Elaine Mazlish, Comnicarea eficientă cu copiii acasă şi la şcoală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002

*Marie-Claude BéliveauNecazurile micului şcolar – Tulbuările afective şi dificultăţile şcolare, Ed. House of Guides, 2005

*Germaine Duclos, Danielle Laporte, Jacques Ross, Încrederea în sine a adolescentului – copilul la vârsta ingrată, Ed. House of Guides, Bucureşti. 2006

*Chris Bordeaut, Ghidul părinţilor, Ed. Karo Tour, Bucureşti, 2006

*INTERNET: http://en.wikipedia.org/wiki/Attention_deficit_hyperactivity_disorder

Lasă un răspuns