Mircea Florian Ruicu: Educarea copilului în spiritul disciplinei pozitive. Strategii de acțiune

images

Educarea copilului în spiritul disciplinei pozitive. Strategii de acțiune, de prof. consilier şcolar Mircea Florian Ruicu, C.J.R.A.E. – C.T.A.M. „C. Brâncuşi” Craiova

  1. Generalităţi

            „Disciplină pozitivă” (eng. Positive Discipline sau DP) reprezintă un termen relativ nou (anii ’20), care nu desemnează – cum s-ar crede la prima vedere – nici măsuri disciplinare dure, nici severitate, nici măsuri punitive, ci o metodă educativă care în esenţă pune accent pe stabilirea unui set de reguli de conduită şi acţiune pentru copil de care acesta trebuie să ţină seama în activitatea de zi cu zi şi în afirmarea propriei sale personalităţi.

Iniţial, disciplina pozitivă a pornit de la filosofia confom căreia „nu există copii buni sau răi, ci numai comportamente bune şi rele”.

Disciplinarea pozitivă trebuie să ţină seama de anumite principii fără de care îşi pierde orice sens. De fapt, însuşi noţiunea de „disciplină” are din punct de vedere etimologic origine comună cu cea de „discipol”, adică de „învăţăcel”, de „cel care învaţă”;  cu alte cuvinte desemnează în general educabilul.

Copilul nu are mijloacele şi maturitatea necesară să se educe şi să se disciplineze singur, părintelui revenindu-i rolul de prim dascăl pentru acesta, fiind întâiul responsabil cu formarea copilului, rol completat ulterior de şcoală şi societate.

Experienţa societăţii globale din ultimele decenii a aărtat că o disciplinare după principii stricte şi dure nu duce la rezultate scontate, disciplina pozitivă fiind legată de educaţia după principii democratice, care ţine cont de personalitatea şi nevoile individului.

O disciplină pozitivă nu exclude nicidecum pedeapsa, atât timp cât nu este aplicată arbitrar şi neconform cu acţiunea copilului. Măsurile punitive trebuie să fie luate cu blândeţe şi aplicate constructiv, în aşa fel încât copilul să trag învăţăminte din greşelile comise şi să conştientizeze că nu este bine să acţioneze pe viitor în acel fel indezirabil.

Dezvoltarea unei anumite societăţi poate oferi principiile disciplinării pozitive a copilului prin norme de tip moral, religios, social împărtăşite în socitatea respectivă etc. dar nu oferă reţete şi soluţii-minune pentru fiecare caz în parte.

Regula de bază de la care trebuie să pornească educaţia în spiritul disciplinei pozitive este de a şti ce să ceri de la copil, de a-l învăţa şi mai apoi de a-i pretinde şi, mai mult decât atât, de  a nu-i pretinde ceea ce nici tu nu ţi-ai însuşit pentru a-ţi ascunde propriile lipsuri de natură morală, comportamentală, socială etc., adică să dorim să dea dovadă de maturitate atunci când noi înşine nu suntem capabili să o facem. A învăţa pe cineva de pildă să meargă cu bicicleta sau cu rolele, să înoate, să se joace fotbal sau base-ball reprezintă un mod de educaţie elementară, dar disciplinare pozitivă e atunci când conştientizăm persoana că nu e bine să sperie alţi copii, animale etc. claxonând sau mergând agresiv cu bicicleta sau rolele, că nu e bine să stropească sau să deranjeze alte persoane în bazinul de înot sau când practică sporturi cu mingea să spargă geamuri şi să lovească alţi oameni sau maşini. De asemenea, disciplina pozitivă înseamnă educaţie în spiritul respectului, echităţii, altruismului, punctualităţii, manierelor elegante, respectării cuvântului dat.

Înainte de a sări să facem diverse reproşuri şi a aplica pedepse trebuie să atragem atenţia copilului când greşeşte. Copilul trebuie lăudat şi încurajat discret când acţionează benefic, chiar şi în cazul unor lucruri mărunte şi totodată încurajat să repete un comportament dezirabil şi în alte condiţii şi situaţii. Dar să nu uităm că copilul are o persoalitate proprie şi e gata să profite chiar şi de adult numai pentru a fi lăudat şi remarcat, ceea ce nu este chiar un comportment moral, ci mai degrabă ceva de genul „îi spun lui X ceea ce vrea să audă”. Copilul, mai ales când este mic, va începe fără să vrea să acţioneze întrucâtva asemenea unui animal cu reflexe condiţionate sau va deveni dependent de recompensele respective, ceea ce numai de dorit nu este, comunicarea ulterioară cu acesta fiind sortită eşecului. Cu alte cuvinte, recompensele pentru faptele bune ale copilului trebuie date cu măsură şi nu arbitrar, în sensul că nu trebuie să fie nici mai mari decât este necesar şi trebuie să aibă în vedere de multe ori şi o schimbare în comportamentul copilului, de pildă „Vei merge în excursie dacă poţi să ne demonstrezi că eşti un copil responsabil şi nu intri în conflict cu ceilalţi copii”.

Şi anumite deprinderi şi talente trebuie încurajate prin recompense, precum dansul, desenul, sportul, călăria etc. pentru că la un moment dat copilul poate fi capabil de performanţă într-un anumit domeniu dar se şi descoperă singur mai uşor. Iarăşi, nu trebuie să-i cerem copilului ceea ce îi depăşeşte capacităţile sau imposibilul.

Cuvintele de încurajare din partea părinţilor în primul rând, apoi din partea altor persoane apropiate copilului asigură dezvoltarea pozitivă a acestuia. Cui nu îi face bine o vorbă de încurajare mai ales când se află în dificultate? Trebuie să ţinem seama că copiii noştri sunt nematurizaţi şi sensibili, un cuvânt nelalocul său putând avea consecinţe din cele mai grave. Mulţi părinţi şi educatori greşesc axându-se pe corijarea copilului, uitând să-i încurajeze sau să le explice consecinţele negative ale unei acţiuni indezirabile. Din nefericire, de cele mai multe ori aceştia acţionează când este prea târziu. Acţiunile copilului trebuie anticipate, pentru a putea interveni la timp cu sfaturi, îndrumări, încurajări, recompense şi pedepse.

Întrebările sunt binevenite în relaţia cu copiii, de pildă: „Ce spunem în momentul când ajungem la muzeu şi suntem întâmpinaţi?” sau „Ce trebuie şi ce nu trebuie să facem când am ajuns în sala de spectacol?” pentru a stimula copilul să-şi reactualizeze regulile de comportament însuşite şi discutate cu ocazii anterioare.

Copilului i se vor administra admonestări (eng. scolding) şi nu ameninţări cu bătaia şi alte pedepse grave. Admonestările constau în critici şi avertismente referitoare la ceea ce se poate întâmpla dacă nu se respectă anumite reguli stabilite de către părinţi sau instituţii., de pildă „Ştiţi ce s-ar putea să păţiţi dacă sunteţi prinşi sărind gardul din spatele şcolii!” sau „Aţi auzit ce vi se poate întâmpla dacă traversaţi strada spre şcoală prin loc nepermis!”. Este recomandabil, dacă este posibi, să i se prezinte copilului şi cazuri concrete de încălcare a regulilor cu consecinţele lor negative, din care să poată trage singur anumite învăţăminte. Un alt exemplu de disciplină pozitivă îl reprezintă măsurile luate de un părinte care şi-a avertizat copilul prin cuvinte de genul „Să-ţi pui hăinuţa la uscat după ce ai mers prin ploaie fără umbrelă”, măsuri care au în vedere responsabilizarea copilului, mai ales când devine conştient că „a doua zi nu va avea hăinuţă îngrijită cu care să meargă la şcoală sau la spectacol, pentru că nu a avut grijă de ea”.

 

  1. Strategii şi măsuri de disciplinare pozitivă a copilului

Următoarele seturi de reguli se pot impune pentru disciplinarea pozitivă a copilului:

– stabiliţi cu claritate ce reguli trebuie să respecte copilul şi consecinţele nerespectării lor;

– prezentaţi aceste consecinţe cu calm şi fără ameninţări, intimidare etc.;

– pedepsele trebuie să fie moderate şi să aibă o durată mică, de pildă „Astă seară nu te mai uiţi la filmul pe care îl aşteptai!” şi nu „În următoarele două săptămâni nu mai vezi nici un televizor!”;

– nu pedepsiţi accidentele (căderile, murdărirea fără intenţie, udarea cu apă, spargerea unui obiect etc.);

– nu persistaţi în măsuri punitive după ce copilul a suferit deja consecinţele faptelor sale, arătaţi-i afecţiune;

– nu umiliţi copilul şi evitaţi etichetările arbitrare, de pildă „Nu vezi ce idiot eşti?” sau „Taci din gură, prostule ce eşti!” sau „O faci intenţionat ca să te bat să nu mai stai pe scaun o săptămână?”; vorbiţi-i copilului cu respect ţinând seama de personalitatea sa;

– evitaţi să ţipaţi la copil sau să-l bruscaţi când îi atrageţi atenţia;

– folosiţi strategii de tipul time-out (trimisul copilului în afara spaţiului destinat activităţii (clasă, laborator etc.) pentru „pauza de tăcere” până se calmează sau pentru discuţia cu un consilier educativ;

– fiţi empatici, pentru a depista din timp dacă copilul a înţeles şi şi-a însuşit regulile;

– cultivaţi încrederea în sine la copil, nu îl certaţi dacă greşeşte doar de 2 ori din 10;

– deveniţi modele pentru copiii pe care îi educaţi, dacă aţi greşit faţă de ei, este recomandabil să vă cereţi scuze şi să nu vă eschivaţi;

– educaţi adecvat copilul să înveţe din propriile greşeli;

– folosiţi stilul parental cel mai adecvat în relaţia cu copilul de care vă ocupaţi (nu toţi copiii răspund la fel la stilul autoritar, indulgent, protector, mai ales în funcţie de mediul şi cultura de provenienţă);

– insistaţi pe ce TREBUIE să facă copilul şi nu pe ceea ce NU TREBUIE să facă copilul, pentru a nu obţine opusul rezultatului scontat în relaţia cu acesta;

– daţi dovadă de tact, fiţi fermi şi nu vă lăsaţi impresionaţi de încercările de manipulare din partea copilului care învaţă de timpuriu să-l testeze pe adult;

– cultivaţi o relaţie afectivă pozitivă cu copilul şi nu vă bazaţi pe mituri şi idei preconcepute de tipul „bătaia este ruptă din rai” sau „a disciplina copilul înseamnă a-l plesni, fie şi din când în când” (rămâne totuşi o problemă mult disputată şi controversată, în multe culturi pedeapsa corporală fiind acceptată şi recomandată);

– încurajaţi copilul să-şi ceară scuze că a greşit atunci când se întâmplă şi arătaţi-i afecţiune (o îmbrăţişare, o mângâiere etc.);

– cultivaţi sentimente nobile la copil, educaţi-l să nu poarte ranchiună şi ură faţă de alţi copii care poate au greşit faţă de el şi faţă de adulţi, să nu caute să se răzbune pe aceştia, să nu fie agresiv şi violent;

– explicaţi întotdeauna copilului de ce este bine să facă anumite lucruri, de ce nu este bine să facă alte lucruri şi mai ales pentru ce a fost recompensat, admonestat sau pedepsit şi ce consecinţe are adoptarea unui anumit comportament sau o faptă;

– felicitaţi-l pe copil pentru fiecare lucru bun înfăptuit şi nu insistaţi arbitrar pe greşeli, mai ales când sunt în cantitate neglijabilă – numai aşa motivaţia pentru comportamentul indezirabil poate să dispară;

– educaţi copilul să îşi fixeze obiective şi scopuri realizabile şi pozitive; ajutaţi-l să-şi formeze opinii reale despre lumea înconjurătoare în conformitate cu capacitatea sa de înţelegere;

– nu vă impuneţi cu orice preţ punctul de vedere, mai degrabă cooperaţi cu acesta pentru rezolvarea unei probleme de interes comun;

– nu este nici o ruşine să vă jucaţi cu copilul, fiţi partenerul lui de joacă, de studiu şi de orice altă activitate practică; el va căpăta mai multă stimă şi încredere în sine şi în adultul de alături.

Dr. Jane Nelsen (California, S.U.A.), specialist în domeniul consilierii copiilor pe probleme de disciplină, recomandă cinci criterii după care putem concepe disciplina pozitivă. În mare, acestea sunt următoarele:

  1. Cultivarea sentimentului de apartenenţă;
  2. Respect şi încurajare mutuală (a fi afectuos dar ferm în acelaşi timp);
  3. Luarea în consideraţie a modului de a gândi, simţi, învăţa şi decide al copilului cu consecinţe pe termen lung;
  4. Învăţarea competenţelor sociale şi de trai (a cultiva respectul, grija faţă de semen, rezolvarea problemelor, cooperarea acasă, la şcoală şi în comunitate);
  5. Autodescoperirea (a încuraja utilizarea constructivă a capacităţilor personale şi a autonomiei).

 

 

BIBLIOGRAFIE

  • Adele Faber, Elaine Mazlish, Comunicarea eficienta cu copiii acasa şi la şcoală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002;
  • Marie-Claire BeliveauNecazurile micului şcolar, Ed. House of Guides, Bucureşti, 2005;
  • Cris Bordeaut, Ghidul părinţilor, Ed. Karo Tour, Bucureşti, 2006;
  • Haim G. Ginott, Între părinte şi copil. Ghid de comunicare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
  • Sabrina Manes (coord.) – 83 de jocuri psihologice pentru animarea grupurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;
  • Stephane Clerget, Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes, Ed. TREI, Bucureşti, 2008;
  • Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie practică, Ed. Polirom, Iaşi, 2009;
  • Gary Chapman, Ross Campbell, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009;
  • Articole publicate pe INTERNET:
    • http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Disciplina-pozitiva-a-copiilor-a7652.html
    • http://store.positivediscipline.com/about-positive-discipline.html
    • http://en.wikipedia.org/wiki/Positive_Discipline
    • http://extension.missouri.edu/publications/DisplayPub.aspx?P=GH6119

 

Lasă un răspuns