MIRCEA FLORIAN RUICU: COMUNICAREA ÎN ŞCOALĂ – FACTOR AL SUCCESULUI SAU AL INSUCCESULUI ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

images

COMUNICAREA ÎN ŞCOALĂ – FACTOR AL SUCCESULUI SAU AL INSUCCESULUI ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

de MIRCEA FLORIAN RUICU

C.T.A.M. „C. BRÂNCUŞI”

 

La nivelul clasei de elevi este cert că nu putem să nu concepem existenţa unui sistem relaţional, în cadrul căruia există multiple interacţiuni extrem de diverse, între care un loc important e ocupat de interacţiunile de tip comunicaţional. Procesul de învăţământ, aşa cum am văzut şi cu alte ocazii, nu poate fi rupt de procesul de comunicare. Reuşita şcolară, de care se face atât caz în prezent – şi pe bună dreptate, fiind finalitatea instruirii şcolare – depinde esenţialmente de modul cum se face comunicarea la clasă, de la profesor la elev, de la elev la profesor, de la elev la elev şi chiar de la profesor la profesor, dacă avem de a face, de pildă, cu o activitate de interasistenţă la orele de curs, sau de colaborare între clase în vederea realizării unei activităţi de interes comun.

Profesorului de la clasă îi revine un mare rol: acela de a contribui la iniţierea şi de a coordona comunicarea în mod eficient cu elevii săi, pentru a-şi atinge obiectivele propuse. Profesorul va trebui să ştie să comunice atât cu fiecare elev în parte, cât şi cu clasa în ansamblu, acest subsistem social important pentru înţelegerea vieţii sociale în general. Clasa, alături de alte grupuri sociale mici, reprezintă un mediu de formare a personalităţii viitorilor membri ai societăţii.

La nivel de clasă pot să apară o multitudine de contacte interpersonale implicând elevii şi profesorul, ei intră în relaţii diverse, se interinfluenţează, participă fiecare la formarea celuilalt pe multiple planuri: psihologic, comportamental, profesional etc. Profesorul are responsabilitatea în primul rând de a-şi cunoaşte elevii şi ulterior de a cultiva şi menţine relaţii adecvate şi eficiente cu aceştia[1]. Or, pentru a se construi asemenea relaţii este imposibil, dacă nu există şi o comunicare adecvată. Dacă profesorul nu este capabil să-şi comunice mesajele către elevi şi să se facă înţeles, nu numai că rezultatele scontate nu vor apărea, dar îşi vor face loc şi efecte adverse, însăşi personalitatea elevului – luat în particular – va fi afectată. În replică, elevii vor deveni apatici, indiferenţi faţă de conţinuturile transmise sau chiar revoltaţi şi agresivi faţă de şcoală, ceea ce poate degenera în absenteism şi abandon şcolar. Acest lucru este total indezirabil pentru procesul instructiv-educativ şi ca urmare trebuie evitat pe orice căi. La clasele mici, unde personalitatea elevului e în formare, relaţia profesor – elev este centrală, dar nu trebuie neglijată nici mai târziu, la liceu, unde elevul este un explorator acerb al realităţii, al vieţii, fiind extrem de influenţabil la mediile cu care intră în contact. Pubertatea şi ulterior adolescenţa sunt perioade importante din viaţa unui om, în cadrul cărora el îşi conturează un eu, care poate să intre uşor în conflict cu al celorlalţi, iar profesorul este dator, alături de părinte, să coordoneze modul cum individul va relaţiona cu semenul în cadrul şcolii.

La clasă se va urmări crearea unui climat propice desfăşurării activităţii, care devine esenţial dacă se urmăreşte un proces de predare – învăţare adecvat, eficient ca efecte, atât pentru elevul care învaţă cât şi pentru profesorul care îl învaţă. În fond, reuşita şcolară depinde foarte mult de climatul psiho-social creat la clasă sub coordonarea profesorului.

Personalitatea profesorului este deosebit de importantă. El va trebui să fie pe de o parte bine pregătit profesional, să dispună de mijloace cu care să-i stimuleze pe elevi şi să-i determine să înveţe, dar pe de altă parte trebuie să fie capabil şi să facă faţă cu tact la actele de indisciplină ale elevilor. El va trebui să facă dovada unei multitudini de abilităţi şi competenţe native şi dobândite, pentru ca procesul de predare – învăţare să se desfăşoare în condiţii optime. Mai întâi de toate, profesorul trebuie să aibă dorinţă şi motivaţie să-i înveţe pe alţii, şi numai ulterior i se pretind aptitudini didactice, competenţă profesională în domeniul în care predă şi experienţă. Aşa cum remarca şi M.A. Block[2], dacă un profesor nu va avea dragoste faţă de cei pe care îi învaţă, nu va manifesta afecţiune pentru copii, nu va ajunge niciodată la rezultatul aşteptat. Ne confruntăm şi astăzi cu numeroase cazuri de profesori foarte bine pregătiţi profesional care nu au reuşit să-şi comunice cunoştinţele în mod adecvat învăţăceilor, din diferite motive. A preda nu este numai o ştiinţă didactică, ci şi o artă, cum o socoteau şi anticii gânditori greci. Arta priveşte în primul rând maniera cum predai, nu numai ce predai, cât sau în ce interval de timp. Actul de predare în general vizează anumite schimbări în comportamentul şi personalitatea celui care învaţă. Or, schimbarile respective depind de modul în care profesorul reuşeşte să comunice. Problema comunicării eficiente în şcoală se pune în mod acut mai ales astăzi, când şcoala pare să nu mai fie suficientă pentru a forma individului acele competenţe şi aptitudini care să-i permită să urmeze cariera mult visată. Elevul trebuie să conştientizeze că studiul individual, autoeducaţia, în corelare cu abilităţi de comunicare sunt esenţiale şi este necesar să evite fetişizarea rolului şcolii, care nu poate şi nici nu este de dorit să-i ofere totul. Profesorul trebuie să ştie aşadar cum să poată să răspundă aşteptărilor elevului,  pretenţiilor sale legate nu numai de şcoală, de la societate, de la viaţă în general. Trebuie să fie pregătit să poată face faţă oricăror nelămuriri, neînţelegeri, curiozităţi apărute în procesul de formare individuală a fiecăruia. Relaţiile pe care le stabilesc elevii între ei se reflectă în modul în care profesorul s-a preocupat de modul cum şi-a emis propriul mesaj şi cum acesta a fost receptat de către elevi. Feed-back-ul permanent are menirea de a furniza în mod continuu profesorului date despre felul în care el şi-a achitat obligaţiile faţă de grupul din faţa sa.

Totuşi, nu trebuie să condamnăm exclusiv profesorul pentru orice nereuşită a elevilor. La fel cum sunt importante trăsăturile de personalitate şi de caracter ale celui dintâi, contează foarte mult trăsăturile fiecărui elev în parte de la o clasă şi nivelul clasei respective.  Un profesor nu va fi eficient dacă nu-şi cunoaşte clasa în general şi fiecare elev în mod particular, pentru a putea anticipa modul cum vor decurge la un moment dat activitatea la clasă. Clasa este un grup social şi ca urmare a acestui fapt există anumite norme, valori împărtăşite, un anumit tip de conformism, existenţa unui lider formal – şeful clasei – sau informal – „mascota” clasei – cu care profesorul trebuie să fie familiarizat măcar în parte. Nu mai trebuie să mai amintim că elevii de la clasă se comportă foarte diferit, ei fiind personalităţi aparte. La elevii mari, de liceu, asupra acestui aspect îşi pun amprenta mulţi factori. Familia are un rol mai mic, fiind şi mai mic conformismul elevului faţă de normele şi valorile familiei de provenienţă. Sunt mai importante cele ale grupului de apartenenţă (grupul de prieteni, de exemplu), care au uneori o influenţă covârşitoare asupra atitudinii şi comportamentului elevului – membru în aceste tipuri de grup. Dacă grupul de apartenenţă este, de pildă,  unul de infractori, este de aşteptat ca elevul respectiv să fie mai nonconformist, mai irascibil, revoltat sau chiar agresiv în limbaj şi comportament. El va acţiona asemenea unui rebel care comunică defectuos în primul rând cu colegii, dar mai ales cu profesorul care – din perspectiva elevului în cauză – fie nu îl înţelege, fie nu se poate face înţeles. Profesorul va trebui să facă apel la empatie şi să încerce să şi-l apropie pe elevul respectiv ca să-i înţeleagă mobilurile manifestărilor. Asupra acestui aspect vom reveni la momentul potrivit.

Aşa cum au demonstrat diverse studii din ultimele decenii, profesorul nu va trebui să se mai situeze undeva pe un soclu, să-şi comunice mesajele ex-cathaedra unor receptori presupus pasivi şi conformişti. Societatea de astăzi ne demonstrează altceva. Elevul bine informat în şcoală, dar care în practică e ineficient, s-a conformat în zadar cerinţelor autoritariste ale profesorului.

Profesorul este dator să joace rolul de lider al grupului, evitând cele două extreme – aceea de profesor–dictator şi aceea de profesor identificat cu clasa de elevi (ultima cu risc mai mare de apariţie în mediul liceal). Sunt şi factori precum vârsta, genul (sexul), vechimea la catedră şi experienţa, starea de sănătate, temperamentul, dispoziţia psihică a profesorului sau a elevului care au importanţă majoră încă de la primele contacte cu o clasă. Mulţi profesori neglijează aceşti factori, şi la fel se întâmplă şi cu mulţi dintre elevi, ei neţinând seama de aceştia în raport cu profesorii.

Pe de altă parte, grupul reprezintă un context social unde elevul se socializează, deci acolo unde el asimilează şi îşi însuşeşte atitudini, norme şi valori în vederea integrării în clasă ca veritabil grup social. De aceea, noile pedagogii recomandă o instruire centrată pe grup în defavoarea celei centrate aproape exclusiv pe elev, şi aceasta dacă se urmăresc performanţe şcolare. Performanţele vor fi ale clasei, adică reuşita va fi de grup şi nu individuală, ceea ce contează mai mult pe plan social. Aceasta nu înseamnă că nu se face instruire diferenţiată în numeroase cazuri la clasă. Totuşi, trebuie încurajat spiritul de echipă, de competitivitate în grup, cu impact major asupra dezvoltării personalităţii individuale. Individul îşi va dezvolta trăsăturile de personalitate mai adecvat în raport cu grupul de apartenenţă (a se citi aici clasa), şi mai puţin individual, în raport doar cu sine şi cu rezultatele proprii. Ion T. Radu[3] arăta că pentru un elev ca membru al grupului-clasă, acesta din urmă reprezintă sistemul de referinţă, deci elevul se va autoevalua în funcţie de evaluarea care i se face din partea colegilor. El va avea un grad de reuşită şcolară şi raportat la calitatea relaţiei sale cu ceilalţi din grup, de gradul de solidaritate, de coeziune din clasa respectivă, şi nu numai în raport cu trăsăturile de personalitate proprii. Profesorul are un rol important şi în ceea ce priveşte reglementarea şi dezvoltarea relaţiilor de grup ale elevilor de la clasă, nu numai acela de a-i instrui în domeniul în care predă. Putem vorbi, de bună seamă, şi de faptul că însuşi profesorul se educă pe sine în contact cu clasa.

În urma comunicării în grup, la clasă se formează o multitudine de relaţii, unele destul de complexe, referitoare la competitivitate, colaborare, într-ajutorare şi nu în ultimul rând de conflict. Profesorul de la clasă, mai ales la liceu unde anumite acţiuni sunt justificate şi de vârsta elevilor, trebuie să depisteze din timp natura acestor relaţii şi mai întâi de toate mobilurile acestora. O clasă se formează în special pe criterii obiective, dar clasa ca grup social unitar se formează şi după alte criterii, unele subiective, de acceptare sau de respingere a unor membri. În timp, între colegii de la o clasă pot apărea atât simpatii reciproce cât şi stări tensionate, legate de anumite conflicte de interese de grup, sau de orgolii personale, de diferenţele mari de temperament şi caracter. Profesorul este dator să încurajeze la elevii săi acele relaţii dezirabile, de colaborare, de emulaţie, deoarece acestea sunt garantul rezultatelor şcolare pozitive de rang superior şi implicit al reuşitei şcolare a elevului. În schimb, acele relaţii elev-elev şi chiar elev-profesor care sunt tensionate şi conflictuale trebuie descurajate, pentru că vor duce în final la rezultate negative şi în cel mai rău caz la eşecul şcolar.

Profesorul nu trebuie să evite să-şi cunoască îndeaproape elevii, să-i observe permanent, să caute să le înţeleagă aptitudinile, motivaţiile, caracterul, aşteptările, mobilurile, conduita de grup, competenţele dobândite până în momentul respectiv pentru a putea anticipa modul în care aceştia vor înţelege mesajele emise de profesor şi se vor instrui. Dacă va ignora aceste caracteristici, profesorul nu va putea stabili o relaţie de comunicare adecvată cu elevii săi şi va înregistra cu uşurinţă eşecul clasei şi eşecul său personal. El va trebui să fie şi un fin psiholog, să manifeste capacitatea de empatie cu elevii săi, adică de solidaritate tacită, prin care el se va transpune în psihicul acestora pentru a-i înţelege mai bine. Însă aşa cum un profesor va trebui să evite să se identifice total cu clasa, la fel el nu se va identifica afectiv cu elevii săi, pentru că empatia implică anumite limite, după cum arăta Horward O. Warren[4]. A te comporta empatic înseamnă „să intri în pielea cuiva”, să te transpui în locul altuia, în situaţia sa pentru a determina ce mobiluri şi ce trăiri sufleteşti îl fac pe acesta să acţioneze într-o manieră anume. Acolo unde la o clasă există coeziune între elevi, empatia funcţionează foarte bine şi între aceştia.

Nu orice profesor se poate comporta empatic, el trebuie să aibă în prealabil această capacitate, sau şi-o poate dezvolta pe parcurs, dacă urmăreşte cu adevărat îmbunătăţirea comunicării cu aceştia şi performanţele lor. Chiar şi comportamentele indezirabile pot fi mai bine identificate dacă se face apel la empatie. Totuşi, nu trebuie exagerat, căci va fi afectat obiectivismul necesar evaluării corecte a elevilor.

Procesul instructiv-educativ se realizează în condiţiile stabilirii unor relaţii complexe între profesor şi elev, unele de natură strict profesională şi altele de natură afectivă, nu numai pozitive (de simpatie) ci şi negative (indiferenţă faţă de nevoile şi interesele elevilor, antipatie unilaterală sau reciprocă). Profesorul va căuta să promoveze acele relaţii pozitive dezirabile, în defavoarea celor negative, indezirabile pentru rezultate bune în actul de instruire. El va trebui să-şi revizuiască permanent propria atitudine şi modul de adresare către elevi, în vederea obţinerii de rezultate optime. Este o realitate astăzi faptul că nu numai elevii învaţă de la profesorul lor, ci şi profesorul învaţă de la elevii săi. Acei profesori care nu acceptă această realitate actuală şi se vor comporta conservatorist, adică autoritar şi chiar dictatorial nu vor ajunge la rezultatele scontate. Chiar dacă ei vor obţine un anumit tip de conformism şi supunere, ele vor fi doar aparente, îşi vor atrage antipatia elevilor şi vor fi „sancţionaţi”, în sensul că elevii îşi vor pierde interesul să înveţe, vor absenta şi vor fi indiferenţi în ciuda rezultatelor slabe înregistrate la evaluări. Atmosfera generală de la clasă va fi tensionată, elevii vor manifesta apatie, frustrare, plictiseală, aversiune faţă de profesori, şcoală şi studiu în general.

Profesorul de astăzi nu trebuie să aibă convingeri, el nu va căuta să le impună elevilor punctul său de vedere, adică făcând apel la principiul magister dixit. Dimpotrivă, el va căuta să dezvolte la elevi spiritul critic, formularea propriului punct de vedere privitor la o anumită problemă, ceea ce se încearcă astăzi să se solicite din partea lor prin mijloacele de evaluare de tipul examenului de bacalaureat.

Deşi profesorii actuali încearcă să se adapteze noului, să fie la curent cu aceste schimbări radicale de poziţie, totuşi, multora le este mai comod să-şi păstreze o poziţie tradiţionalistă, să evalueze în final la elevi conţinuturile predate în aceeaşi manieră în care ele au fost transmise, abaterile fiind sancţionate negativ. Comunicarea în aceste condiţii nu mai este chiar bilaterală, reciprocă, ci mai mult unilaterală şi univocă, de la emiţător autoritar la receptor pasiv şi dominat. Un astfel de învăţământ este incompatibil cu societatea de astăzi, unde valorile de bază sunt competitivitatea, spiritul de iniţiativă, parteneriatul, creativitatea. După absolvirea liceului, elevul instruit după modelele şcolii tradiţionale va fi derutat, confuz, lipsit de încredere în forţele proprii, incapabil să comunice liber, să-şi formuleze şi să-şi impună un punct propriu de vedere, să ia iniţiativa în anumite situaţii de criză, nepregătit să se integreze într-un grup profesional de tip modern. Aceste neajunsuri sunt provocate în primul rând de lipsa de maleabilitate de care dau dovadă astăzi unii profesori, de stereotipurile şi mentalităţile învechite, sechele ale regimurilor trecute de care şcoala actuală încă nu a scăpat în totalitate.

Relaţia de comunicare moderne trebuie să se desfăşoare după principii şi criterii radical diferite de cele ale şcolii tradiţionale. Iată câteva exemple:

  • evitarea impunerii cu orice preţ a autorităţii profesorului la clasă;
  • evitarea sancţionării elevului prin notare pe motiv de neconformism la lecţie;
  • predarea trebuie să se desfăşoare ca o stimulare a elevului pentru a învăţa şi nu ca o transmitere impusă a conţinuturilor;
  • elevilor trebuie să li se ofere oportunitatea de a formula idei proprii, de a critica un punct de vedere personal faţă de o problemă;
  • profesorul nu mai trebuie să privească spontaneitatea şi exprimarea liberă a curiozităţii elevului cu impertinenţa şi indisciplina, ci este dator să le stimuleze;
  • comunicarea nu trebuie să fie unidirecţională, de la profesor autoritar la elev pasiv şi conformist, ci trebuie să fie reciprocă, de la profesor activ la elev activ, totul într-un cadru permisiv, degajat, lipsit de tensiuni şi conflict.

Pornind de la aceste exemple, s-ar cuveni să facem câteva recomandări în vederea unei comunicări eficiente la clasă şi nu numai, în special la nivel de liceu:

  • stimularea elevilor pentru participarea la activităţi diverse în cadrul lecţiilor;
  • solicitarea din partea elevilor a luării iniţiativei;
  • responsabilizarea elevilor pentru formularea de puncte de vedere personale şi a argumentelor proprii susţinerii acestor puncte de vedere;
  • stimularea imaginaţiei, a spiritului creativ, a spontaneităţii în găsirea de soluţii şi formularea răspunsurilor;
  • dezvoltarea capacităţii de a purta un dialog cu colegii şi profesorul pe o temă;
  • stimularea autoevaluării şi a evaluării celorlalţi; formarea unei atitudini critice faţă de propriile rezultate şi ale celorlalţi;
  • depistarea din timp a factorilor perturbatori pentru desfăşurarea în bune condiţii a lecţiei şi responsabilizarea elevilor pentru propriile acţiuni;
  • crearea la clasă a unui climat propice unei comunicări eficiente: eliminarea factorilor de stres, încurajarea elevilor care se exprimă mai greu sau a celor care caută să se eschiveze nejustificat de la actul comunicării, stimularea cooperării (a lucrului în echipă);
  • profesorul devine un mentor, un îndrumător pentru desfăşurarea activităţilor elevilor, un partener de dialog şi de muncă;
  • profesorul are datoria de a face atractivă şi interesantă lecţia, de a-i energiza pe elevi în vederea participării active şi nu pasive la actul de învăţare care este unul bilateral;
  • atât profesorul cât şi elevii vor evalua în final rezultatele şi le vor dezbate.

Pe lângă acestea, putem să vorbim şi de atitudinea profesorului faţă de modul de percepţie a elevilor privind calitatea conţinuturilor, felul în care ele sunt expuse, gradul în care ele sunt înţelese şi însuşite. Într-un învăţământ democratic, elevul are dreptul să-şi exprime punctul de vedere cu privire la dificultăţile sau neclarităţile întâmpinate şi la nevoie să aibă o atitudine critică faţă de calitatea lecţiei şi chiar faţă de cel care predă. Aceste trebuie exprimate liber, deschis, pentru ca fiecare – elev sau profesor – să-şi poată revizui eventualele lipsuri.

Reciproc, elevii şi profesorii au datoria să-şi respecte personalitatea. Fiecare poate să-şi pună în evidenţă ceea ce are mai valoros, mai bun de oferit, în vederea optimizării comunicării şi a succesului activităţilor întreprinse. Ei vor urmări să se socializeze cât mai bine făcând apel la empatie, la modalităţi diverse de intercunoaştere, nu numai în mod strict, la lecţie, ci şi în cadrul unor activităţi extracurriculare: baluri, excursii, concursuri sportive sau artistice etc. Dincolo de calitatea de elev sau profesor, vorbim de oameni care au nevoie de învăţare socială, de împărtăşirea de norme, valori, atitudini, comportamente. Manifestarea profesorului la clasă are impact asupra multor aspecte legate de ceea ce simte, crede sau cum acţionează elevul, acesta din urmă trebuie îndrumat permanent să se exprime prin mijloace proprii şi nu ale altora, să aibă opinii, argumente şi contraargumente, spirit critic. Dacă elevul tace, nu înseamnă că profesorul trebuie să fie convins că acest elev s-a conformat, a înţeles bine şi nu are obiecţii sau întrebări sau este de acord cu opinia profesorului. O observare sistematică din partea celui de la catedră va scoate la iveală faptul că lucrurile nu stau întotdeauna aşa. În cazul elevilor, personalităţi diferite se vor manifesta în mod diferit. Rămâne însă o mare dificultate: lipsa de timp, mai ales acolo unde profesorul predă doar o oră pe săptămână, nu-i permite acestuia să-şi cunoască îndeaproape elevii şi este posibil să nu poată stabili cu aceştia o relaţie de comunicare adecvată. Bineînţeles, mai sunt şi alţi factori perturbatori, de aceeaşi importanţă sau una mai mică: absenteism, indisciplină, mobilitate (transferuri la şi de la alte clase, uneori cu alt profil profesional, altă specializare şi eventual ţinând de alte şcoli).

La clasă se va căuta şi dezvoltarea spiritului de competiţie şi cooperare dintre elevi. În fond, atunci când lucrează în echipe, deci cooperează, intră automat în competiţie cu ceilalţi[5]. Competiţia, deşi este dezirabilă astăzi în toate domeniile de activitate, dezvoltând iniţiativa, inovaţia, calitatea, conduce şi la efecte perverse, legate de anumite antipatii, rivalităţi ascunse, încercări de discreditare a celuilalt în favoarea propriei afirmări etc. Tot profesorului îi revine sarcina de a depista din timp aceste anomalii şi de a încerca cel puţin să le amelioreze, căci ele pot fi la un moment dat condiţii pentru declanşarea unor manifestări violente în şcoală. Deoarece clasa este un grup social complex, şi actul de predare este un act complex, despre care putem spune – cu riscul de a repeta – că nu implică numai activităţi de transmitere verbală sau scrisă a unor conţinuturi prin diverse mijloace didactice.

Relaţia de comunicare elev – profesor poate avea de suferit şi din cauza conţinuturilor de predat dacă acestea sunt inaccesibile majorităţii elevilor de la o clasă. Programele şcolare şi manualele sunt în mare măsură standardizate şi nu răspund în mod adecvat nevoilor reale ale celor interesaţi. Deşi se fac eforturi de descongestionare a orelor şi a programei de elemente de multe ori inutile, totuşi – cel puţin la noi – rezultatele palpabile întârzie să apară. Este un efort în plus pentru profesor nu numai să înlesnească accesul elevilor la sensurile conţinuturilor, dar şi să-l convingă pe elev – fără prea mare succes – că însuşirea acestora şi dezvoltarea competenţelor aferente vor răspunde în mod real cerinţelor actuale de pe piaţa muncii. Elevul de liceu se află la acea vârstă critică, la care viitoarea carieră pare să conteze mai puţin, nevoia de manifestare a libertăţii de exprimare în societate fiind mai pregnantă. El trebuie însă să devină conştient de rolul esenţial al şcolii în formarea sa ca om şi este dator să-i solicite profesorului modalităţi prin care să fie îndrumat cât mai bine. Profesorul poate în acest sens să colaboreze îndeaproape cu consilierul şcolar, care este mai calificat în găsirea unor soluții problemelor întâmpinate în şcoală. Libertatea de exprimare a elevului poate intra uşor în conflict cu păstrarea autorităţii de către profesor, o autoritate care însă este astăzi înţeleasă în alţi termeni decât în trecut. Însă chiar dacă profesorului nu-i mai este azi permis să se folosească de metodele coercitive din trecut (pedepsirea prin notă scăzută, ameninţări, pedepse corporale), nu înseamnă că vor fi acceptate orice abateri disciplinare şi de la regulamentul şcolar. Şcoala caută actualmente să întreţină o mai bună relaţie cu părinţii, cu organele de poliţie în vederea corijării acelor elevi care comit acte indezirabile social.

Autoritarismul profesorului, deşi trebuie să se menţină în anumite limite, este uneori necesar, iar unii dintre elevi, conştienţi de libertatea de care se bucură, îl sfidează. Acest lucru se întâmplă deoarece ei nu conştientizează că nu le este permis chiar orice, chiar dacă astăzi nu i se mai poate impune elevului să rămână nemişcat şi docil pe parcursul lecţiei, de vreme ce vorbim de metode şi mijloace moderne, interactive, de instruire: brainstorming, cooperare în lucrul pe grupe, consultarea diverselor materiale, rezolvarea practică a sarcinilor utilizând postere, videoproiectoare, calculatoare etc.

 

[1] I. Albulescu, M. Albulescu, Predarea şi învăţarea disciplinelor socio – umane. Elemente de didactică aplicată,  Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 200

[2] Apud  I. Albulescu, M. Albulescu, op. cit., pp. 200-201

[3] Ioan T. Radu; P. Iluţ; L. Matei, Psihologie socială, Editura EXE, Cluj-Napoca, 1994

[4] Apud I. Albulescu, M. Albulescu, op. cit., p. 203

[5] Luminiţa Ghiviriug, Relaţia profesor – elevi în perspectiva lecţiei moderne, E.D.P., Bucureşti, 1975, p. 67

Lasă un răspuns