Mihail Diaconescu: Istoria literaturii dacoromane. Cronică*, de Dan Ionescu

dacoromane

Istoria unor secole de literatură*

de Dan Ionescu

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2015, pp. 12, 13

 

La Editura Fundației Internaționale „Mihai Eminescu” (București, 2013), prof. univ. dr Mihail Diaconescu a publicat a doua ediție, „revizuită și adăugită” [după cum se menționează pe pagina de gardă], a unei cărți de mare trudă intelectuală, Istoria literaturii dacoromane.  Preotul acad. prof. univ. dr Dumitru Popescu o estimează drept „cea mai amplă sinteză științifică dedicată literaturii dacoromane din câte au fost elaborate până acum în cultura română”.

Istoria literaturii dacoromane „a fost elaborată inițial – mărturisește autorul în Premise – ca o succesiune de prelegeri prezentate la cursul de literatură comparată pentru anul al II-lea al Facultății de Limbi Străine a Universității Spiru Haret și la cel de Sociologia artei și literaturii ținut la anul al IV-lea, la Facultatea de Sociologie, Psihologie și Pedagogie a Universității din București. Le-au fost adăugate unele prelegeri prezentate studenților filologi de la Facultatea de Științe a Universității din Pitești”.

Cele zece mari secțiuni ale lucrării sunt: Cronologie comentată, Argumentum, Epoca literară dacoromană în perspectivă socio-istorică, Literatura getică, Autori păgâni la începutul erei creștine, Începuturile literaturii creștine, Școala literară de la Tomis, Școala literară de la Dunărea de Jos, Aspecte ale limbii și stilului evidențiate de operele literare dacoromane, Literatura dacoromană în patrimoniul național și universal.

Perioada dacoromană sau de etnogeneză românească se referă la anii de după Retragerea Aureliană (271 d. Chr.), până în jurul anului 800, când, în afara proceselor de devenire istorică, s-a înregistrat apariția mai multor creații literare și filosofice, în versuri sau proză care, în opinia universitarului Mihai Diaconescu, formează „laolaltă un capitol de excepțională însemnătate în evoluția literaturii și culturii noastre”. Dar pentru a se ajunge la această înflorire a literaturii dacoromane, instituțiile au avut un rol semnificativ: „Armata, administrația, școlile de diverse tipuri, Biserica, justiția, comunitățile urbane (oppidum, municipium, civitas, colonia), limesul, colegiile profesionale. (…) sediile colegiilor profesionale din Dacia Romană purtau numele de schola (școală), tocmai pentru că în clădirile lor, pe lângă păstrarea arhivelor și organizarea unor adunări – banchete, discuții, serbări, sacrificii -, se desfășurau cursuri în cadrul cărora aspectele instructive și educative se asociau cu cele practice”. Din această prezentare deducem atmosfera vremii pe care, pe linie istorică – sumar cunoscută – suntem înclinați a o considera numai de conflict armat și de rezistență la invazia triburilor barbare.

Unul dintre numele mari ale literaturii antice este Publius Ovidius Naso. Mihail Diaconescu îl include în capitolul dedicat literaturii getice, vorbind despre Poemele lui Ovidiu în limba getică, nepăstrate din păcate, dar despre a căror existență aflăm din Pontice: „Trecuseră 6 ani de la sosirea sa pe malul Mării Negre – timp în care a învățat bine limba getică. Ovidiu a utilizat regulile versificației latine, pe care le-a adaptat structurilor expresive deosebit de subtile ale limbii getice. Ovidiu afirmă că reacția publicului tomitan la lectura sa în limba getică a fost favorabilă. Abia acum, după ce „cuvintele barbare le-am pus în vers latin”, geții îl consideră, și ei, un poet ale cărui versuri merită atenție pentru că plac”. Compasiunea geților pentru exilatul poet latin (pe care îl considerau aproape get) se vede și în amănuntul care dezvăluie și umor: „Ovidiu nu uită să adauge însă că un ascultător din mulțime și-a exprimat cu voce tare mirarea că un poet care îl laudă atât de frumos pe Caesar nu se află la Roma”.

Autorii păgâni, Gaius Noster, care s-a bucurat de „o strălucită glorie postumă”, și Aethicus Histricus, autor al unei lucrări cu titlul Cosmographia, sunt văzuți în paralel cu autorii creștini, dintre care amintim pe apostolii Andrei și Filip, care au propovăduit în Dacia Pontică.

Școala Literară de la Tomis, despre care Mihail Diaconescu notează, în preludiul secțiunii, că „a marcat profund și definitiv evoluția artei cuvântului în epoca dacoromană”, a fost reprezentată de „importante personalități bisericești (ierarhi, monahi, teologi)”, precum: Sfântul Bretanion, Sfântul Ioan Cassian, episcopii Ioan de Tomis și Theotim al II-lea al Tomisului, Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul (considerat de contemporani un geniu precoce), Ioan Maxentius, Leontius Byzantinus și Valentinianus de Tomis. Fiecare dintre ei beneficiază de un capitol consacrat personalității și operei scrise. Cercetată în amănunt este și Școala Literară de la Dunărea de Jos. Activitatea acesteia e caracterizată în principal de frecventele dispute „între ortodocși și ereticii arieni”. Două capitole interesante ale secțiunii sunt despre Germinius de Sirmium, un „eterodox revenit la ortodoxie”, și despre istoricul Iordanes considerat „o personalitate ieșită din masa migratorilor romanizați”. În rest, reprezentanții ei sunt grupați în „Scriitori ortodocși”: episcopul Laurentius Mellifluus de Novae, Sfântul Niceta de Remesina și „Scriitori eterodocși”: Auxentius de Durostorum, Palladius de Ratiaria, Maximin și Secundianus de Singidunum.

Valențele de stil ale operelor care se includ în literatura dacoromană sunt prezentate în penultimul capitol. Scriitorii care au deservit literatura dacoromană au, în viziunea lui Mihail Diaconescu, o „înaltă conștiință literară și estetică. Operele lor abundă în aspecte ale limbii vii”. Un exemplu ni-l oferă Sfântul Ioan Cassian care este considerat un veritabil maestru al comparațiilor homerice: „Felul sufletului nostru se aseamănă destul de bine cu un fulg foarte mic sau cu o pană foarte ușoară”. Acestea, „dacă au fost îngreuiate de vreo umezeală, care le-a cuprins sau a pătruns în ele, răpindu-li-se puterea de mișcare, nu numai că nu vor mai putea zbura în văzduh, dar chiar vor coborî în adâncurile pământului”. Asemenea tipuri de text, cumva anticipând teme de călătorie în adâncul pământului, au constituit motive de elaborare a lucrării Istoria literaturii dacoromane.

În peste opt sute de pagini, Mihail Diaconescu pune la dispoziția unui public avizat o lucrare de amplă cercetare. Numai enunțarea temei în sine are darul de a atrage atenția asupra unei epoci văzută mai mult ca una de etnogeneză, cu atât mai mult argumentarea concludentă a existenței unei literaturi de meditație asupra rostului omului în lume, fapt care emoționează având în vedere contextul, destul de periclitant atunci pentru viața fiecărui om.

Lasă un răspuns