Mihail Bulgakov: Ouăle fatale. Diavoliada. Recenzie, de Mirela Teodorescu

descărcare

„Nu putem rezolva probleme folosind același tip de gândire cu care au fost create.”

Albert Einstein

Mihail Afanasievici Bulgakov, născut la Kiev în 1891, fiul unui profesor de dogmatică de la Academia de Teologie din oraş, se înscrie şi termină strălucit Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, practicându-şi, timp de patru ani, profesiunea cu deosebită competenţă. Stabilit definitiv la Moscova în 1921, renunţă la medicină în favoarea literaturii şi publicisticii. De o mare diversitate – foileton, schita, povestire, nuvelă, roman, farsă, dramă etc. –, scrierile sale conturează o viziune de o surprinzătoare coerenţă. Contestat adesea cu virulenţă de critica vremii – să nu uităm anii dramatici în care şi-a desfăşurat activitatea literară, 1920-1940, anul morţii sale –, a reuşit să publice prea puţin în timpul vieţii, antologicele naraţiuni fantastice Diavoliada şi Ouăle fatale, precum şi romanul Garda alba numărându-se printre excepţii. Adevarata glorie a lui Bulgakov este postumă. Pâna şi capodopera sa, Maestrul şi Margareta, la care a lucrat si dupa ce şi-a pierdut vederea, până în ultima zi a vieţii, a văzut lumina tiparului în U.R.S.S. abia în 1967, an ce marcheaza inceputul publicarii masive a operelor lui Bulgakov peste graniţă, inclusiv în România.

 

Proza scurtă, de o mare diversitate tematică şi structurală, se  distinge printr-o remarcabilă unitate a viziunii. Desfăşurându-şi activitatea pe fundalul dramatic al ascensiunii bolşevismului, contestat de critică şi interzis de mecanismele cenzurii, Bulgakov aduce în prim-plan o serie de probleme semnificative pentru situaţia literaturii şi condiţia scriitorului din epoca sa, de la crezul artistului la responsabilitatea intelectualului umanist şi a omului de ştiinţă, de la pericolul sufocării esenţelor sub greutatea strivitoare a aparenţei la depersonalizarea şi uniformizarea individului într-o societate totalitară. Lumea descrisă de el este una haotica şi halucinantă, în care umorul, ironia, sarcasmul şi dramatismul alternează sau se întrepătrund, iar fantasticul fuzionează cu realul văzut prin filtrul unei conştiinţe clare şi cutezătoare.

Vladimir Ipatievici Persikov a fost profesor de zoologie al Universităţii a IV-a de Stat şi director al Institutului de Zoologie din Moscova, aflat pe strada Herzen. In jurul profesorului specializat în broaşte (o splendidă specializare!) gravitează toate cuvintele din „Ouăle fatale”.

 

Sărmane cuvinte! Bieţi sateliţi zdrobiţi de imensitatea acestei planete. Cartea, scrisa de Mihail Bulgakov, a fost publicata in anul 1924, anul morţii lui Lenin. Dar nu doar despre comunism e vorba aici. Ca orice creator, Bulgakov, desigur, îşi râde de ei, ironizează bolşevismul de război şi toate publicaţiile roşii şi apucăturile cadrelor şi îngustimea minţilor acelora.

 

Miza din „Ouăle fatale” este mai înalta decât realitatea imediată a deceniului al III-lea din secolul trecut. Fireşte, erau la modă aceste fantezii, dar cazul profesorului Persikov este general şi universal uman. Profesorul Persikov este cel care a descoperit, întâmplator, „raza vieţii”, descoperire care sigur că va scăpa de sub control, gata să provoace, iremediabil, catastrofa – o apocalipsă rusească.

 

Drama lui Persikov este, la rigoare, similară cu a oricărui om sau a oricărui zeu care produce o schimbare de destin. Bun-venit în viaţa şi în moartea demiurgului! In drama lui Persikov se găseşte, condensată, soarta dintotdeauna şi de pretutindeni a revoluţionarului, fie şi fără voie. Profesorul nu-şi doreşte „raza vieţii”, dar ea îi va aduce, bineînţeles, inevitabil, sfârşitul. Schimbare de destin. Haosul se produce dintr-o eroare birocratică. Şi ca de fiecare dată, în situaţii extreme (invazii de toate felurile), Rusia e salvată de frig, îngheţ.

 

Autorul de literatură este autor de artă, adică artist, un exceptat, deci, de la simţul comun. Un artist cu simţ comun nu este decât un impostor. Iar realitatea este numai un pretext şi, de altfel, după excelenta demonstraţie a profesorului Persikov, realitatea este numai o convenţie.

 

De aceea, deşi nu doar de aceea, nuvela „Ouăle fatale” este tot ce şi-a propus să fie: un scurt rezumat al timpurilor care aveau să vină, precum şi o ampla istorie a întregului nostru trecut. Cu „Ouăle fatale”, Mihail Bulgakov îşi dă, strălucit, doctoratul în natură umană.

„La sfârşitul anilor ’30, când era redus la tăcere de către cerberii ortodoxismului stalinist, Bulgakov îşi adresează sieşi cuvintele utilizate pentru a-l descrie pe marele scriitor german E.T.A. Hoffmann: «El transforma literatura intr-un meterez de unde, ca artist, măsoară pedeapsa satirică pentru tot ceea ce este deformat în lumea reală».” (Edithe C. Haber)

În Diavoliada, acțiunea se desfăşoara pe fundalul aceleiaşi erori  birocratice, care-l aduce în pragul nebuniei pe Korotkov. Pe parcursul întregii povestiri Korotkov încearca să demonstreze că la mijloc a fost o greşeală, însă eforturile sale rămân zadarnice.

Korotkov se află mereu in miscare, in tramvai, registratura, administratie, multe etaje, birouri cu functionari surzi. Pierderea actelor, a indentitatii, poate fi benefica in ultima instanta, salvandu-l de la eroarea functionarlor. Eroare care se comite la transcrierea numelui său, perindarea amețitoare, prezentarea unor instituții care își schimbă mereu sediul, toate aceastea amplifică și mai mult încurcăturile în plasa cărora se zbate personajul. Goana aceasta se transformă într-un labirint grotesc al lumii exclusive și date peste cap, al instituțiilor statului.

Protagonistul Diavoliadei pare a fi singurul om normal într-o lume nebună, halucinantă, populată de strigoi și roboți. Această lume va pune stăpânire şi pe el, Korotkov devenind o simplă jucărie în mâinile unor forțe demente și dictatoriale.

 

„Micul functionar inghiţit de mecanismul statului sovietic este simbolul Diavoliadei. Noua putere este chiar Diavoliada. Noua viaţă devine un infern pe care nici Gogol nu şi l-ar fi putut imagina.” (I.M. Nusinov)

„La Bulgakov nici un cuvânt şi nicio imagine nu sunt întâmplătoare, iar orice efect prozastic este bine calculat. Halucinantă şi, deseori, sincopată, proza lui de tinereţe are, însă, o arhitectura invizibilă. De aceea, s-a şi spus că unele dintre prozele sale scurte sunt chiar nişte criptograme. Or, atunci, bolta cerească îngheţată şi neagră, bezna străpunsă de fulgere de lumina, viforniţa şi vijelia, care, toate, consuna cu «anii furtunoşi» ai epocii, ar trebui să fie parţi dintr-o mare viziune unitară. Cheia de descifrare a acestei viziuni şi a mesajului ei profetic s-ar putea să se găsească, cred, în Diavoliada, volumul său de nuvele şi povestiri.” (Ion Vartic)

Personajele lui Bulgakov  se mişcă intr-o lume similara personajelor din operele lui Kafka. Un sistem birocratic de neînvins, funcţionari obtuzi, reguli absurde, erori flagrante, o lume ireală transpusa pe realitate putredă, bolnavă, falsă.

O părere la “Mihail Bulgakov: Ouăle fatale. Diavoliada. Recenzie, de Mirela Teodorescu

  1. O admirabila radiografie la zi a lumii contemporane, in plin avant al viitorului spre trecut, cu alte intrumente perfecte de nimicire a personalitatii umane mangaietore si creatoare.

Lasă un răspuns