MIHAI ŞTEFAN MĂCEŞ: Tot romantic într-un veac barbar, de Ştefan Vlăduţescu

Mihai Măceş: Tot romantic într-un veac barbar

                                                                           de Ştefan VLĂDUŢESCU

Prin volumul „Romantic într-un veac barbar” (Craiova, Editura Ramuri, 2011), poetul Mihai Măceş resuscită în cheie modern-postmodernă o temă romantică: evaziunea în spaţii mirifice. Perspectiva este una de reverie senină, iar tonul molcom, blând şi aşezat. Nicio disonanţă nu demodulează gama gravă a ceea ce înseamnă tăcerea instalării în locuri pustii şi pustiitoare. Un fir epic leagă poemele: din cauza unui diluviu, oamenii îşi părăsesc casele şi întemeiază în Valea Pârâului o altă aşezare: „… şi veniră apele că acoperiră biserica/veche cu turle cu tot/(…)/nimic de trăit/ce să mai stai când de stat nu mai e/îşi luară inima-n dinţi puţina agoniseală şi trecută dealul dincolo unde liniştea/se-ntinde cât vezi cu ochii…” („şi… veniră apele că acoperiră biserica”).

Valea Pârâului este un loc al liniştii, al înfloririi, al verdeţii şi aerului proaspăt. Aici „nu mai călcase vreodată picior”, iar „cu timpul s-aşezară mai mulţi”. Un bărbat fără nume, împreună cu femeia şi copilul, cu oile şi câinele sunt primii care se împământenesc. Paradisul verde este „la poalele dinspre miazănoapte/ale dealului”.

Bărbatul explorează locul şi-şi face aici o casă. Tabloul îşi arată feeria în regim nocturn: „… luna e la locul ei/se priveşte-n oglinda pârâului/stelele în afară de cele căzute/dincolo de deal în apa cea mare/sunt la locul lor”. În liniştea nopţii, bărbatul şi femeia stau de vorbă smeriţi; discursul lor se edifică din cuvinte de rugăciune: „bărbatul şi femeia/(…)/întorc pe dos tăcerea din spatele/cuvintelor/păstrate pentru rugăciunea de fiecare zi…” („… luna e la locul ei”). Între „cer şi pământ” sunt numai ei. Lumea s-a redus la esenţe, la principii. În tăcerea de început de lume, cei doi inventează limbajul şi privirea: „… femeia şi bărbatul se priviră cu grijă/să nu-şi încurce/gândurile şi dorinţele apoi cu ochii” („… femeia şi bărbatul se priviră cu grijă”).

În Valea Pârâului apar elementele unei ordini pe care omul nu o poate controla: „începu/vântul/să bată”. Destinul îşi urmează cursul, iar perechea „rosturile zilei”. Din primăvara verde se trece încet către iarnă. Vara, nopţile şi visele fuseseră scurte. Iarna ele sunt lungi. Acum ei constată că le este sufletul „bolnav de singurătate” şi tristeţe. Dintr-o dată, spiritul intră în criză de timp: „… apoi tot mai des ni se pare/că timpul nu-mi mai ajunge/pentru câte mai sunt de trăit/şi nu ştiu ce să/trăiesc mai întâi…” („… apoi tot mai des mi se pare”).

Între cei „bolnavi de singurătate” intervine repetiţia şi golul: „… au început zilele să semene/una cu alta/ (…)/ iar noi suntem bolnavi de singurătate”. Survin „gândurile rele”, iar cuvintele capătă „o formă ciudată”. Bărbatul şi femeia îmbătrânesc şi-i „cuprinde urâtul”. Vorbirea revelatoare de la început a pălit. Cei doi îşi împart gândurile: „ce să vorbeşti şi ce să taci” („… sufletul ţi-e mai greu decât poţi duce”). Ei îşi „împărţiră cuvintele-n două/şi lumina/deveni o vagă distanţă”. O pasăre a deznădejdii tulbură „neliniştea”. Câinele fuge de acasă. Localitatea este cuprinsă de ură şi disperare. Oamenii pleacă „unu câte unu”. Unii mor şi se duc la locul lor. „Jumătate din sat” este pustiu. Apa ajunge „ca oţelul”, „izvoarele văii pârâului sunt/vinete/păsările câmpului se scufundă-n frunziş/(…)/fiecare clipă a zilei pare nelocuită de sute de ani …” („zăpezile luminii ard colbul potecilor”). Numărul crucilor din cimitir creşte. Urâtul şi singurătatea se instalează ireversibil. Bărbatul rămâne singur şi-şi plânge rudele: „se duseră unu câte unu/acum ce să mai fac stau şi-i jelesc/aprind o lumânare pui o floare şi mă uit/îndărăt/să-i văd/ca atunci când erau lângă mine…” („… am mulţi morţi am destui”). Ca şi cum în deznădejdea singurătăţii, bărbatul ar duce mai departe destinul lumii, în cea de-a doua secţiune („Poeme ale visării”) sunt reţinute reverii elegante şi delicate. Coordonatele visării sunt neliniştea, dezamăgirea, tristeţea, trecerea timpului. Nostalgia începutului mobilizează energia poetică. O oboseală impregnează cuvintele. Timpul îşi pierde continuitatea, plouă răbdător: „… peste planeta-ntreagă plouă/e oboseală în cuvinte/ (…) /timpul ne trădează/şi rătăcim prin amintiri” („… peste planeta-ntreagă plouă”).

Cu un titlu elegant ce dă convergenţă unui sumar de poezie sensibilă şi autentică, „Romantic într-un veac barbar” reconfirmă un poet stăpân pe mijloacele esenţiale liricului şi inspirat în tematica selectată. Mihai Măceş este un poet luminos. Poezia sa limpezeşte sentimentele negative şi pune în evidenţă delicat partea luminoasă a lucrurilor. Volumul de faţă alcătuieşte o lectură plăcută şi meditativă.

 

Lasă un răspuns