Mihai Eminescu: Scrisoarea I (Eseu – temă), de Dan Ionescu

images

 

15. I. 1850 – s-a născut Mihai Eminescu, în Botoșani (m. la 15. VI. 1889, în București).

Eseu – temă: Scrisoarea I 

de Dan Ionescu

Poezia a văzut lumina tiparului la 1 februarie 1881, după ce fusese citită la o reuniune a Junimii. Cercetările eminesciene arată că Scrisoarea I a avut mai multe variante alcătuite din fragmente de cosmogonie, care datează din perioada studiilor berlineze, 1873 – 1874, ba există dovezi că unele încercări s-au produs în perioada vieneză.

În general, Scrisoarea I este una dintre cele mai frumoase meditaţii legată de sentimentul originii lumii, de puterea de trăire şi descoperire a acestuia de către bătrânul dascăl, un savant sui-generis, în spatele căruia unii l-au identificat pe Kant, iar alţii au pus imagini de dascăli eminescieni din perioada studiilor din străinătate.

Opera are ca punct de plecare filozofia indiană care s-a adăpat din filosofii pierdute în timp şi pe care, în bună parte, Eminescu le-a recuperat, fie prin misticii germani din Evul Mediu, fie prin filieră greacă şi prin filosofia lui Hegel.

Într-o serie de manuscrise s-au descoperit întrebări legate de negarea unui zeu tutelar pe care Eminescu l-a trecut fără îndoială, în seria himerelor. Unii cercetători ca Iancu Alecsandri, Teoharie Antonescu, C.D. Gherea, D. Murăraşu au căutat izvoarele documentare pentru Scrisoarea I, fie în câmpul literaturii germane, indiene sau arabe şi au adăugat fără a greşi, lucrări aparţinând lui Lucretius ori lui Democrit, căci ecouri ale operelor acestora se găsesc în Scrisoarea I.

            Eminescu însuşi consemnează în manuscrisul 2275B, următoarele: „două mari spirite în adâncimea lor, inedite ca două izvoare care, pornind de la înălţimi egale, acolo unde răsar din pământ, îşi şi aruncă apa la înălţimi egale, Kant şi Laplace“. De altfel, în manuscrise există însemnări despre cosmogonie, astronomie. Poetul reţine din lucrările de epocă, observaţii despre stingerea sistemului solar şi despre apariţia altor sisteme în nesfârşita desfăşurare a timpului.

În general, ca toţi romanticii de altfel, Eminescu a fost atras de vaste viziuni cosmogonice, care dezvoltau geneza universului din elemente primare, o desfăşurare pe care evoluează până la înălţimi culminante, de unde apoi decade până la extincţiunea completă.

În Scrisoarea I, nu trebuie urmărit adevărul ştiinţific, ci capacitatea extraordinară a transfigurării unor elemente disparate, subsumate însă unor mitologii, „cu sunete din gândirea modernă“, cum observa G. Călinescu. Acelaşi G. Călinescu observa că „asemenea mitologii şi o asemenea gândire nu se depărtează de Antichitate, fiindcă Jupiter, Phoebus, Diana, Venera sunt şi ele noţiuni despre univers. Dumnezeu-tatăl, care se împreună cu Haosul-mumă, spre a da naştere lumii, sunt mituri scoase din analogia cu fenomenul pământesc al procreaţiei“.

Tudor Vianu în studiul Poezia lui Eminescu, făcea următoarea remarcă: „Nimeni nu poate trece cu vederea impresionantul efect pe care-l obţine Eminescu prin simpla trecere de la persoana I singular la persoana I plural, în primele şase versuri ale poeziei“.

După apariţia Scrisoarea I, în epocă s-au semnalat unele apropieri sau diferenţieri la unele creaţii semnate de Al. Depărăţeanu, Samson Bodnărescu, ele topindu-se într-o sinteză unică firească pentru Eminescu, în ceea ce s-ar putea numi contemplarea senină a fluxului neîntrerupt din univers, până la parodia ce o oferă oamenii din cortegiul de înmormântare din adunarea de la aşa-zisa celebrare a învăţatului dascăl.

Expresia literară este senină, vehementă ori îndurerată, totdeauna nouă şi potrivită cu temele. Contemplaţia însăşi se fixează pe aceeaşi treaptă de sensibilitate şi artă, când seninătatea trecutului se armonizează cu seninătatea sfârşitului.

Poezia debutează şi se încheie cu imaginea astrului lunar, motiv selenic fundamental în creaţia lui Eminescu. În Scrisoarea I, imaginea lunii stinge durerile şi dorinţele. Interesantă este metafora: „lună tu, stăpână a lumii“ cu care debutează invocaţia, deoarece are ca premisă teoria kantiană despre maree: „Fluxul şi refluxul mărilor şi al oceanelor stau sub influenţa directă a lunii“.

Diferenţierile sociale făcute de Eminescu sunt de natură să sublimeze efemeritatea vieţii, ideea vremelniciei asociindu-se cu aceea a egalităţii oamenilor în faţa morţii. Toate acestea se constituie ca un prag superior pentru a reliefa portretul dascălului, şi el atins de aceeaşi suferinţă în faţa morţii, cu toate că scriitorul afirmase categoric: „Universul fără margini stă în degetul lui mic“ sau: „precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“. Din acest moment începe meditaţia propriu-zisă, creată prin permanente jocuri antitetice: fiinţă, nefiinţă, viaţă, moarte etc., apoi doi termeni: viaţă şi voinţă devin identificabile în filosofia lui Schopenhauer, după care voinţa este lucrul în sine, viaţa fiind manifestarea ei.

Întrebările retorice: „Fu prăpastie? Genune?“ amintesc de versurile unui psalm din Psaltirea lui Dosoftei: „peste luciul de genune / trec corăbii cu minune“. Inspiraţia grandioasă a lui Eminescu se mişcă în spaţiu şi timp, autorul vorbind de „negura eternă“ care nu este altceva decât o nebuloasă primară, iar fiinţele sunt lucrurile care iau naştere prin deprinderea de haos.

Distrugerea universului este făcută dintr-un unghi de vedere sceptic, legat mai mult de materialismul antic. Pe de altă parte, la romantici, ca Byron, s-a văzut sfârşitul lumii prin răcirea soarelui şi îngheţarea a toate de pe pământ.

Partea a doua a Scrisorii I este o meditaţie asupra soartei în general, a oamenilor. Ea se continuă cu o viziune întunecată asupra vieţii, în care diferenţa între fiinţele omeneşti se face după gradul lor de nefericire.

Prezentarea bătrânului dascăl în posteritate este realizată cu scopul demonstrativ de a arăta micimea celor care nu pot să se apropie de înălţimea titanului. În asemenea situaţie, evident Eminescu încheie cu o imagine selenară prin care se descoperă egalitatea tuturor în faţa morţii, moartea fiind văzută ca o trecere în lumea umbrelor, unde soarta de dinainte, a individului nu mai valorează nimic.

Lasă un răspuns