Mihai Eminescu: Dorința (Eseu), de Dan Ionescu

images (1)

Eseu: Dorinţa de Mihai Eminescu

de Dan Ionescu

Poezia Dorinţa a apărut în revista „Convorbiri literare“ la 1 septembrie 1876, împreună cu Melancolie, Lacul şi Crăiasa din poveşti. Din multele variante publicate de Perpessicius, deducem că poetul concepuse poezia ca o scrisoare de dragoste adresată iubitei şi semnată „E“. Elemente de epistolă păstrează şi textul definitiv din 1876, deşi Mihai Eminescu mai face unele corecturi şi în 1880, prin folosirea persoanei a II-a, a adresării directe şi prin utilizarea viitorului popular alături de cel gramatical, începând din strofa a III-a până în final, strofa a VI-a.

Dacă în textul Floare albastră, iubita îl cheamă pe poet în mijlocul naturii, în Dorinţa, poetul este acela care îşi cheamă iubita în codru, la izvor, sub ocrotirea florilor de tei, teiul fiind un copac sacru pentru poet.

Alain Guillermou în Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, apreciază aceste douăzeci şi patru de versuri ale poeziei drept o capodoperă. Şi în Dorinţa, poetul realizează simbioza dintre iubire şi natură, care în poezia erotică este familiară şi ocrotitoare. Natura este nu numai un refugiu, dar şi un loc al visărilor, visul fiind un motiv esenţial al romantismului. Prin vis poetul îşi îndeplineşte dorinţele şi poate pătrunde în tainele universului.

Compusă dintr-o suită de metafore, Dorinţa este expresia lirică a dragostei poetului, iubire realizabilă în vis. Eminescu îşi cheamă iubita sub puterea ocrotitoare a codrului, ca în multe poezii de dragoste precum Povestea codrului. Codrul este personificat ca şi izvorul care „tremură pe prund“.

Imaginaţia artistică, senzuală a poetului este ilustrată prin prezenţa modului conjunctiv în strofa a II-a, la început de vers: „Să alergi, pe piept să-mi cazi / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz“.

G. Călinescu în Opera lui Eminescu, volumul al II-lea, notează pentru strofele următoare faptul că: „acţiunea adormitoare a copacilor în înflorire dau strofelor arome aproape toxice“.

Prin formele de viitor popular, a formelor inverse de viitor, a elementului predicativ suplimentar „înfiorate“, în strofa a treia, Mihai Eminescu sugerează şi ideea neîmplinirii iubirii. Ideea aceasta, cuprinsă şi în unele variante, e reluată şi în finalul poeziei: „Şi în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei“.

Tandreţea şi voluptatea iubirii sunt închipuite de poet în strofa a patra: „Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci / Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci.“

Cântecul izvoarelor singuratice, blânda batere de vânt îngână cântecul de iubire al îndrăgostiţilor, totul petrecându-se într-un „vis ferice“.

Codrul, îngândurat ca şi poetul, florile de tei conferă un sens mistic întâlnirii lor, însă în acelaşi timp, pierderea dragostei este sugerată prin căderea monotonă a florilor de tei. Înt-una dintre variante, poetul asocia imaginile funebre precum „frunze moarte“, cu imagini de fericire supremă: „Unul în braţele altuia / Om încremeni“.

G. Călinescu analizează această poezie alături de O, rămâi!, Lasă-ţi lumea, Lacul. În capitolul intitulat Noua eglogă, G. Călinescu apreciază că „liricul idilic este mai totdeauna împerecheat cu elementul introspectiv interior“.

Lasă un răspuns