Mihaela Gligan: Printre îngeri. Poezii şi meditaţii religioase. Recenzie

În urmă cu câteva zile am primit o carte intitulată,Printre îngeri. Poezii şi meditaţii religioase, scrisă de Elena Zamfir Gavrilă.

Zâmbind uşor, deschid cartea, întrebându-mă care este semnificaţia unui astfel de titlu. Mult mai curând decât mă aşteptam, am şi găsit răspunsul, un răspuns care dezvăluie bucăţi din sufletul autoarei.

Primele cuvinte scrise într-un capitol intitulat ,,Argument” sunt, defapt, o invitaţie în sufletul autoarei care, fără temeri sau ezitări, îşi conduce cititorul pe cărările sufletului său.

Încă din copilărie, Elena a fost marcată de ,,frumuseţea credinţei, a tradiţiilor populare şi religioase.” Preotul din satul natal, pr. Constantin Burduja, a ştiut să-i călăuzească paşii sufletului în vremea comunistă, perioadă în care autoarea a fost nevoită să plece departe. Dar din sufletul întristat şi îndurerat s-au născut comori nepreţuite cu chip de poezie, cântece şi colinde despre Crăciun.

Dumnezeu i-a călăuzit paşii spre Facultatea de Teologie Ortodoxă, dăruindu-i mai apoi şi un loc în care să simtă că trăieşte ,,Printre îngeri,” căci numai în preajma copiilor şi a oamenilor cu suflet luminos te poţi simţi astfel.

Prima parte a cărţii, formată din versuri alese, îl portă pe cititor pe aripile dorului de ,,iarba verde din copilărie/Şi de cireşii aplecaţi sub rod,” îndemnându-l să se întrebe: în ce moment a uitat, oare, că el e sculptor al visurilor sale?

Sunt versuri în care frământările autoarei seamănă izbitor cu frământările cititorului, versuri ce par a prinde grai, şoptindu-ţi cu sfială adevărul: ,,Îţi vezi viaţa ca pe o povară/Şi nu te bucuri că trăieşti,” şi uiţi că ,,Din tot ce-a fost frumos/Nimic nu moare.”

Alte versuri şoptesc despre nădejdea dăltuită din ,,tristeţe, nelinişti, durere,” iar unele…unele versuri devin rugăciune: ,,Credeam că mă descurc şi fără Tine/Şi am pierdut prezenţa Ta.” Dar sufletul nu-i cade în deznădejede, rostind îndată, în şoaptă sau în strigăt ,,Dă-mi putere să-nţeleg/Să-Ţi împlinesc cuvântul.”

Paginile trec, una după alta, înlocuind versurile cu meditaţii. Aici, sufletul cititorului este invitat să se odihnească, să ia un loc şi să asculte. În jurul lui prind contur diverse şoapte, unele mai line, altele mai răsunătoare. ,,Formează-ţi caracterul aşa cum trebuie, căci de el depinde viaţa şi destinul tău” se aude o şoaptă lină. Alta, mai îndrăzneaţă, răsună îndată: ,,Iubirea nu se lasă găsită când o cauţi cu tot dinadinsul. Şi nu apare aşa ca o pasăre în zbor, ci dacă ai învăţat să dăruieşti, să rabzi, să ierţi, să înţelegi, atunci apare şi iubirea, apare ca un dar neaşteptat, căci ea se naşte în suflet din ceea ce ai sădit în el. Acolo unde iubirea a murit, nu a fost ea ci doar umbra ei.”

Pentru un moment, se aşterne tăcerea, atât cât ii este necesar sufletului să scrie în el aceste cuvinte apoi, pentru ultima dată, se mai aude o şoaptă: ,,Plânsul este câteodată epilogul unei lecţii învăţate dureros.”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.