Marin Ştefănescu: De la credinţă la ştiinţă şi înapoi, de Ştefan Vlăduţescu

descărcare

Marin Ştefănescu: De la credinţă la ştiinţă şi înapoi

                                                                          de Ştefan Vlăduţescu

 

Opera lui Marin Ştefănescu (1880-1945) se poate organiza critic prin delimitarea a două perioade: perioada scientist-logică (1910-1920) şi perioada nelogic-creştină (1921-1943). Mersul gândirii lui Ştefănescu este de la credinţă la ştiinţă şi înapoi. Către finalul primei perioade, în articolul „Pentru înţelegerea filosofiei”, el afirma: „filosofia este studiul raportului între ştiinţă şi credinţă”.

Cartea tipărită de doctorul în filosofie Adrian Michiduţă (Marin Ştefănescu, „Logica şi problemele metafizice”, Iaşi, Editura Ştefan Lupaşcu, 2009), care-i face şi un revelator studiu introductiv, ţine articolele fundamentale ale perioadei scientist-logice. În aceasta, M. Ştefănescu îşi face doctoratul cu André Lalande (editorul coordonator al celebrului „Vocabulaire technique et critique de la philosophie”, 1902-1923). Cele două teze susţinute la Paris vor fi publicate la una dintre cele mai importante edituri franceze ale momentului Librairie Félix Alcan, în 1915. Prima, intitulată „Le dualisme logique”, clarifică raportul dintre sensibil şi inteligibil, dintre idee şi fapt, dintre simţuri şi raţiune, dintre subiect şi obiect. Aceste noţiuni sunt intim legale în cadrul unui dualism logic: un dualism al cunoaşterii. A doua, „Essai sur le rapport entre le dualisme et théism la Kant”, face comprehensiv teismul lui Kant în perspectiva dualismului logic. Aceleiaşi perioade îi aparţine şi o intervenţie ştiinţifică („Un dictionar filosofic românesc”, 1916) în care, urmând exemplul maestrului său Lalande (cu „Vocabulaire …”) constată că începutul de secol este unul de „formare a termenilor tehnici-filosofici”. Totodată, se pronunţă pentru întemeierea unui limbaj filosofic românesc care să fie statuat printr-un dicţionar.

În ce priveşte cea de-a doua perioadă de creaţie, cea nelogic-creştină, ea este prezidată de două lucrări „Le problème de la méthode” (Paris, Librairie Félix Alcan, 1938) şi „Filosofia creştină”, Bucureşti, Editura Universul, 1943). În „Le problème de la méthode” se enumeră diversitatea metodelor în filosofie (Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Bergson). Din integrarea tuturor acestora se desprinde ceea ce reprezintă unitatea lor, chintesenţa oricărei căi în filosofie. Metoda relevată ca originală este rugăciunea, concepută ca sinceritate spre perfecţiune şi ca prezentând două variante: o variantă, la îndemâna savantului şi consistând în purificare către obiectiv, iar o a doua variantă, la dispoziţia credinciosului ce-l invocă pe Dumnezeu. Cartea este dezavuată de N. Bagdasar, I. Zamfirescu, Anton Dumitriu, Lucian Blaga ş.a. În „Filosofia creştină” (1943) se susţine că trebuie ca totul să fie subordonat credinţei, inclusiv raţiunea logică, căci credinţa vine din raţiune, iar raţiunea, din credinţa ce este Isus Hristos. Şi acest studiu produce ilaritate, fiind dezavuat de D.D. Roşca, I. Zamfirescu ş.a.

Cel mai fecund interval de creaţie al lui Marin Ştefănescu este 1910-1920. În această perioadă se ocupă de începuturile filosofării şi de clarificarea actului de filosofare. El defineşte filosofia drept „studiul raportului între ştiinţă şi credinţa finală proiectată de ştiinţă, studiu făcut cu scopul de a ne spune în ce măsură credinţa finală proiectată de ştiinţă se poate transforma în ştiinţă”. Esenţială în filosofie este filosofarea ce se transformă în ştiinţă. Metoda adaptată acestei procesări este raţiunea logică, care prin caracterul ei strict exclude metafizica ce reprezintă „inventarul cunoştinţelor datorate raţiunii absolut pure”. Dacă metafizica este intuiţia intelectuală, filosofia este drumul de la ştiinţa prezentă la intuiţia intelectuală a ştiinţei viitoare. Dacă accentul filosofiei n-ar cădea pe ştiinţă, ci pe credinţă aceasta ar însemna „realizarea unui element logic într-unul nelogic”. Ştiinţa este logică, credinţa este nelogică. Mai mult, sensul filosofării, ba chiar „rostul vieţii” constă „în a realiza cât mai mult element logic în elementul nelogic”. Prin caracterul ei ştiinţific, filosofia extrage elemente logice din nelogicitatea credinţei. Rezultatul unui astfel de demers la care trebuie să subscriem este o „filosofie ştiinţifică”: „viitorul aparţine, deci, filosofiei ştiinţifice”. „Filosofia ştiinţifică ne îndeamnă (…) a căuta în însăşi evoluţia ştiinţei taina şi rostul lumii”, ea constând în ultimă instanţă în a concilia „ştiinţa cu aspiraţiile noastre metafizice”. Ştefănescu observă că în subsidiar se desprinde chestiunea „valorii logicii la baza filosofiei”, logica fiind „studiul metodei raţionale (…), unul din momentele problemei metodei în general”.

Aşadar, după cum au constatat şi alţi exegeţi ai săi, Viorel Cernica, Marin Diaconu sau Florian Roatiş, prin părerile sale despre filosofia ştiinţifică şi propagarea ideii necesităţii unei „filosofii româneşti”, a unei istorii a filosofiei româneşti, Marin Ştefănescu are o contribuţie meritorie la dezvoltarea ideii de filosofie în România.

Lasă un răspuns