Marin Sorescu – ironistul „singur printre poeți”. Ion R. Popa: Profesorul Ion Ionescu a scris un interesant articol despre Marin Sorescu

Marin Sorescu – ironistul „singur printre poeți”

Olteanul Marin Sorescu (poet, dramaturg, eseist si traducator, absolvent al Facultatii de Filologie din Iasi. S-a născut la Bulzesti, judetul Dolj in data de 19 februarie 1936 si a debutat in anul 1964 cu volumul “Singur printre poeti”.A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul Academiei Romane in anii 1968 si 1977 si multe alte distinctii. A fost Ministrul Culturii intre 25 noiembrie 1993 si 5 mai 1995. A fost casatorit cu Virginia Sorescu si nu a avut copii.
A murit la Bucuresti in data de 8 decembrie 1996.)

Decretat de George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poezie si chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vietii si chiar după moarte de un succes cum putini au avut parte.

Volumul care i-a deschis calea succeselor printre cei mai buni poeti contemporani a fost „Singur printre poeti-Parodii (1964)”. Până atunci publicase în reviste iesene si în „Luceafărul” unde a fost o bucată de vreme redactor. Parodia ca gen minor, a fost luată în serios de poet făcând o parodiere critică, anticalofilă si conventională, râzând de clasici si de debutanti. El avea un umor liric cu întepătură amicală care a prins, aruncând peste bord conventiile lirice protocolare si academiste laolaltă cu cele moderniste. El dezbate lucruri cunoscute, dar spuse „pe dos”.
Abordarea celor mai tragice teme este la fel de nonsalantă:
„Ne spălăm cu clăbucul tău, soare
Săpunul nostru fundamental
Pus la îndemână
Pe polita cerului.
Întindem mereu bratele spre tine
Ti le frecăm bine cu lumină
De ne dor oasele de-atâta fericire.

O, ce veselie
E pe pământ dimineata!
Ca într-un spălător de internat
Când copiii iau apă în gură
Si se stropesc unii pe altii.

Deocamdată încă nu stim de unde să luăm
Si cele mai bune prosoape-
Si ne stergem pe fată cu moartea.”
(Matinală)
Ceea ce are dominant poezia soresciană, înrudind-o cu parodia „Singur printre poeti” este fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta si atitudinea ironică, surâsul malitios si sarja. El operează aparent cu o o tehnică prozaică cu materiale verbale obisnuite, persiflându-le, cenzurându-si permanent emotia lirică.
O inteligentă poetică mobilă si o afectivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite fin echilibrate, împrejurul nucleului emotional. În ciuda aparentelor Sorescu este un metaforic, dând poeziei sensuri poetice noi unor notiuni „banale”, lipsite de măduvă poetică precul în „Don Quijote”, „Shakespeare”, „Galileo Galilei” sau „Bătrânul fără mare”. Metafora poeziei „Shakespeare” e aceea a unui demiurg, zideste, desăvârseste o lume, fiind însăsi creatiunea:
„Shakespeare a reat lumea în sapte zile.
În prima zi a făcut cerul, muntii si prăpăstiile sufletesti.
În a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Si celelalte sentimente-
Si le-a sat lui Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Cleopatrei si Ofeliei
lui Othello si altora
Să le stăpânească, ei si urmasii lor,
În vecii vecilor.”
În „Muzeul satului ” poezia este panoramică, de un lirism si tragism epopeice:
„Din viata acestor oameni
Lipsesc mai multe sectii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea si norocul
În istorie
Sunt slab reprezentate.
Nu întânlesti aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur si argint,
Tăranii si-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb,
Care nu ni s-au păstrat.”

În poezia celebr㠄Trebuiau să poarte un nume” poetul roteste ideea poetică pe un spatiu liric larg, descoperind element după element, totalul geniului eminescian. El îsi începe poezia cu versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior versurile să demonstreze că sufletul poetului există în totul si-n toate de pe cuprinsul pământului românesc:
„A existat numai o tară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgători
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales,au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani si plugari
Cărăra le plăcea să spună
Seara în jurul focului, poezii-
Miorita si Luceafîărul si scrisoarea a III-a”

Sorescu fixează poezia pe un ax prestabilit, punând-o în miscare pe o rotatie sigură. După volumul „Poeme”, „Moartea ceasului” se încrie cam în aceleasi tipare, fiind un fel de apendice al „Poemelor”
Poezia lui Marin Sorescu reia marea sa temă a donquijottismului cosmic, clădindu-se din colosii si magmele cosmice, dându-le un epicentru uman:
„Mi-am adus în atelier un stejar falnic
Si l-am spânzurat de un cui
Cu coroana în jos.
Cerul l-am legat cu un nor
În dreptusl ferestrei.
Sub el, orizontal-
Am asezat câmpia.
De la ciocârlii si prepelite
Am păstrat numai câte-o aripă,
Celeilalte dându-i drumul să zboare.
Locurile rămase libere pe pereti
Le-am umplut cu sentimente;
Împuscate de mine în decursul anilor,
Cu bătăi de inimă.
Acolo unde nu se vede nimic e dragostea-
Un sentiment mai absrtact.
În mijlocul atelierului am ânăltat un munte
De lemn.
Problema care se pune acum
E ca pe toate aceste mortăciuni
Să le fac să zâmbeasc㔠(Vânt)

„Tineresea lui Don Quijotte” (1968) este legată structural de „Poeme”, continuând pe linia poeziei mirajului realitătii si a dramei în realitatea dură a schimbării necontenite de valori. Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un fel de dicteu suprarelalist. El rămâne un Icar care încearcă zboruri noi, spre tinte îndrăznete, prăbusindu-se într-un final tragic.:
„Am umblat cu cersitul pe la păsări
Si mi-a dat fiecare
Câte o pană.
Una înaltă de vultur
Una rosie de la pasărea paradis,
Una verde de la colibri,
Una vorbăreată de la papagal,
Una fricoasă de la strus-
O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar)

”Unde să fugim de-acasă”(1966) este un volum de versuri inocente în care jocul si potrivirea de cuvinte se concentrează într-o exprimare de o rară suavitate si puritate. La fel si volumul ”O aripă si-un picior (Despre cum era să zbor)”, este un deliciu pentru copii.
Alteori parcă în pastisează pe Arghezi, rupând ceva din „Tinca”:

„Stăteam noaptea amândoi,

Bibilică, bibiloi,

Ningea lună peste noi.

Eu credeam că mă iubeai,

Dară tu mă sărutai,

C-o mână mă mângâiai,

Cu alta cotrobăiai.

Boarfo! Nu ti-am zis sucar

Să bagi mâna-n buzunar?

Cum putut-ai să te-nduri

Să mă-nseli si să mă furi?

C-am spoit un an tingiri

Pe la fetele subtiri,

Si-am trăit prin mahala

Doar cu praz si ciulama,

Ca să-ti cumpăr tie, tie

Rochie de cununie,

Să-ti fac degetu-nflorat

C-o piatră de matostat.

Si tu, uite cum te tîi

De cuvântul ăl dintâi!

Bine, dragă, îti mersi!”

Creatia sa dramatică poate fi considerată de exceptie : „Iona”, „Paraclisierul”, „Matca”, „Există nervi”, „Atreia teapă”, si „Răceala”.
Piesele sale s-au bucurat de o primire exceptională, fiind traduse si prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varsovia si Port-Jefferson (SUA).
Drama ,,Iona” îsi are originile din mitul biblic în care personajul principal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnului în ceata Ninive. El ajunge în burta unui peste urias si este dat afară după 5 zile.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un sir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viată, din care omul simplu să învete că totdeauna puterea, energia si solutia de a iesi dintr-o situatie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravietuire.
În parabola „Iona”, Marin Sorescu adânceste multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie si limbaj aluziv, confirmând afirmatia lui Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt niste metafore dezvoltate. Marin Sorescu face exceptie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, desi, prin tensiunea ideilor si traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism si nici de dramatism. Iona, Paracliserul si Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.
Această operă presupune inducerea unei stări de confuzie celui ce priveste, în final contrastând, prin sinucidere, ideea de libertate din nebunia proprie precum si ciclitatea vietii stagnante la un nivel inferior spre un nivel al reîncarnării pe care Iona încearcă să îl înteleagă.
Piesa este interpretată de un singur personaj ce sustine un monolog ce integrează spectatorul în starea aceea de confuzie si nelămurire generată de complexitatea actului de a trăi.

Desi rămasă în umbra capodoperelor lirice si dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română.[ Viziunea vizuinii si, mai ales, Trei dinti din fată sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.
Noua editie a romanului „Trei dinti din fată” de Marin Sorescu include fragmente pretioase recuperate de nepoata scriitorului Sorina Sorescu din dactilograma unchiului său.

Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îsi aminteste cu nostalgie dialogurile formative pe care le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor încercări literare. Implicată acum în proiecte de reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe măsură ce îi reîntregeste cărtile ciuntite de cenzură si aduce la lumina tiparului pagini inedite pe care unchiul său, plecat prea devreme din această lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl redescoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului literar. „Un univers axiologic în continuă redefinire. Perceptia subiectivă nu a dispărut, desigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Si va rămâne întotdeauna asa. Dar este si un autor Ťde studiatť (culmea obiectivării care se poate atinge în relatia cu un scriitor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evolutiei mele. As fi avut multe de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi”, spune Sorina Sorescu.
Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat, la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mutilat de cenzură a fost romanul „Trei dinti din fată”. Nu e de mirare că un alt roman, „Japita”, scris de Sorescu la sfârsitul anilor ’70 si începutul anilor ’80, în care scriitorul relua personajul central Tudor Frătilă, a rămas roman de sertar, publicat abia după moartea autorului. „Evocând tragismul nevoii de libertate a expresiei în conditiile represiunii totalitare, romanul ŤTrei dinti din fatăť a avut, la publicare, un destin tragic, care amplifică investitia biografică a autorului în text. Scriitorul îsi asumase până la identificare profilul intelectual al personajelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar si de renuntare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta”, spune nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.
Povestile personajelor regăsite în romanul lui Marin Sorescu s-au completat în timp, pe măsură ce au fost recuperate numeroase pagini considerate de cenzură neimportante sau deranjante spre a putea fi lăsate în volum. „Personaj evident autoportretistic, Tudor sintetizează si povesti ale altor intelectuali din generatia ’60. Studiile critice de după Revolutia din 1989 au impus prejudecata că generatia ’60 a fost o generatie favorizată si oarecum lasă, care nu si-a asumat nici un risc pentru a-si exprima ideile artistice. Este o perceptie falsă. Episodul detentiei lui Tudor Fratilă, al judecătii, al condamnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor intelectuali congeneri cu autorul romanului. Un posibil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iasi care a fost arestat, la sfârsitul anilor ’50, pentru Ťvinať de a-l fi celebrat pe Stefan cel Mare. Sau alti tineri cercetători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studentilor ieseni, care a fost condamnat la zece ani de închisoare politică din care a executat sase, pentru că în 1957 a organizat o manifestare, considerată ilegală de autorităti, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Stefan cel Mare. Sunt în roman retele de simetrii, de corespondente, care trimit la acest sistem de valori împărtăsit de întreaga generatie ’60. Romanul fixează totodată si un canon literar de referinte prin trimiteri frecvente la operele marilor scriitori interbelici, interzisi în perioada proletcultistă. Val Tomită are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în perioada de tatonări artistice cu Sorescu si căruia scriitorul îi atribuie tema primei sale perioade de creatie: ŤSperantať. Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat posteritătii doar simbolul propriei morti, prea timpurii, un ŤMemorial Val Chendeť în Toronto”, spune Sorina Sorescu.

În ultimii ani ai vietii, lui Marin Sorescu i s-a făcut o mare nedreptate.
În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-sef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost fortat să plece în 1991, în urma următoarei scrisori:
„Către,
St. Aug. Doinas, presedinte de onoare al U.S.
Mircea Dinescu, presedinte al U.S.
Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei ŤRamuriť este aproape nulă;
Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (St. Aug. Doinas, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic sâ-i publice;
Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran (ŤE. Cioran a ajuns ca Ceausescu pe toate gardurileť) si denigrează U.S. (ŤUniunea Scriitorilor se va desfiinta; s-o ajutăm să se prăbuseascăť);
Având în vedere că în redactie se poartă dictatorial, socotind redactia si Oltenia ca pe o mosie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni;
Îl recuzăm pe Marin Sorescu din functia de redactor sef al revistei ŤRamuriť.
Mentionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeste salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. ŤScrisul Românescť. Mentionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Rosca si de femeia de serviciu.
Ion Buzera,Valentin Bazaverde,Gabriel Chifu,Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu,George Popescu, Constantin Barbu.”
Asta e soarta marilor personalităti ale literaturii noastre.

(Articol postat la:

http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=12965 )

Lasă un răspuns