Manu, din nou, acasă. Proză, de Ion R. Popa

MANU, DIN NOU ACASĂ

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, 2014, Craiova, autor Ion R. Popa)

                       

            A doua zi, Manu s-a trezit devreme. A observat că afară era lumină. A privit în patul de alături şi Savu nu mai era. A coborât din pat şi a privit pe fereastră. Unchiul său se spălase până-n brâu la fântâna din curte şi acum se ştergea aprig cu un prosop de in. A zâmbit. „Nu se dezminte deloc unchiu! Tot matinal! Câtă energie are omul ăsta!” Şi-a dat jos bluza de la pijama şi a ieşit şi el.

            -Bună dimineaţa!

            -Te sculaşi? Puteai să mai stai. Cum ai dormit? l-a întrebat Savu printre exclamaţiile de satisfacţie.

            -Bine. Am avut nişte vise, dar…

            -Tot timpul te-ai frământat şi ai vorbit.

            -Cu cine? a tresărit Manu.

            -Nu ştiu, că nu am înţeles şi nici atent nu am fost. Doar spre ziuă desluşii ceva: Ziceai ba Irina, şi te puneai pe râs, ba alt nume neînţeles, şi iar chicoteai, încât până la urmă mă apucă râsul şi pe mine.

            Au intrat în bucătărie şi au servit un mic dejun consistent, cum prefera Savu. Când Manu s-a ridicat ca să plece, unchiul său l-a oprit pentru a continua discuţia şi a pregăti, între timp, un pachet pentru copiii săi.

            -Nu te grăbi, ai timp destul! Vreau să înţeleg de la tine dacă basarabenii sunt, într-adevăr, parşivi, cum se spune pe aici.

            -Eu nu cred asta! M-am înţeles foarte bine cu ei, aş spune chiar că am dus-o mai bine decât între oltenii mei de acasă, unde ne mai ciondănim uneori.

            -Eu, după discuţiile din prăvălie, îmi făcusem impresia că ar fi neserioşi, prefăcuţi, ipocriţi, bârfitori…

            -Toate astea pot fi trăsături ale câtorva, dobândite în timpul atâtor stăpâniri străine pe care le-au cunoscut, fiindcă şi la ei, ca oriunde, sunt oameni printre oameni. Cei mai mulţi însă, indiferent de etnie şi cu atât mai mult românii, nu întrunesc astfel de… însuşiri, năravuri le-aşi zice.

            -Dacă spui tu, înseamnă că aşa este.

            -Numai dacă l-ai fi cunoscut pe directorul meu, Marcel Lepădat – care a ajuns primarul comunei, dar un parlamentar de Bucurşti spunea că ar face cinste oricărei demnităţi centrale pe care ar ocupa-o – ţi-ai fi dat seama că întruchipează toate calităţile nobile proprii românilor.

            -Legionarii nu de la ei au venit? Aşa vorbeau unii la mine în prăvălie. Tatăl lui Codreanu, Zielinski, nu de pe meleagurile alea a ajuns aici?

            -Nu este exclus, dar legionarismul, ca practici folosite în politică, mai îndată e de origine vest-europeană, dar sub o altă formă; însă le-a  întrecut pe cele împrumutate de acolo. Depinde cine erau cei care discutau şi ce interese aveau.

            -A fost prima şi ultima dată când au venit la mine în prăvălie; păreau a fi intelectuali, oameni subţiri, cu studii, iar eu am considerat că ştiu ce vorbesc.

            În cele din urmă, Manu a reuşit să scape de Savu, fiindcă începuseră să-i vină clienţii, după cum începuse să sune clopoţelul de la intrare. Şi-a luat la revedere şi a plecat spre barieră cu o trăsură. Nu a aşteptat mult şi a apărut ocazia.

*     *

            Când s-a văzut pe Dealul Mutului, între Codreni şi Crângaşi, Emanoil Călugăru nu ştia cum să ajungă mai repede acasă. Se despărţise de Iancu Udrescu, vânzător de legume şi zarzavaturi în pieţele Oraşului, cu care parcursese aproape întregul drum înaintea carului lui Lisandru Prisăcaru în care îşi pusese bagajele, şi acum s-ar fi grăbit.

            Observând că nu întindea pasul după cum ar fi dorit şi privea mereu înapoi, Lisandru i-a strigat:

            -Poţi să te duci înainte! Eu merg întâi la prăvălia lui Mitru Veleanu, las marfa omului, apoi trec pe la poarta ta spre Valea Pletosului ca să iau coceni pentru boi. Dacă nu ocoleam ca să las sacii popii, la Plopi, veneam  drept şi opream întâi la neica Iordache.

            -Bine, bine! şi Manu a întins pasul.

            Era spre seară. Prin sat mirosea a pâine scoasă din ţest, iar pe alocuri gospodinele răzuiau căldările pentru „a pune de mămăligă”. Codane îmbujorate măturau şi stropeau pe la porţi. Cârduri de oi, mânate de copii veseli şi cu cămăşile până la pământul călcat cu piciorul gol, veneau de la păşune. Câte o capră se desprindea uneori din cârd şi „punea scara” pe câte un pom sau arbust de la margine de drum, înşfăcând o gură de frunze. Stoluri de gâşte, urmate de altele de raţe, toate cu guşile doldora se îndreptau de spre casă, venind de la baltă.

            Fetişcane şi băieţandri cărau apă proaspătă de la fântână, în găleţi şi urcioare; printre ei, gospodine mai zdravene, purtau pe cap „vadra” sau   „şiştarul” şi în mâini găleţi sau urcioare, pentru a reuşi ca, dintr-o dată, să ducă apă mai multă în gospodărie.

            Când Soarele se apropia de Drumul Iţelor, aruncând ultimele raze ale acelei zile spre Crângaşi, Emanoil Călugăru intra pe poarta gospodăriei părinteşti, fiind întâmpinat cu bucurie de dulăul mare şi înflorat.

            S-a apropiat de scara casei. Ruxandra, mama lui, trebăluia şi ofta, pe lângă vatră. Şi-a făcut simţită prezenţa, trântind portiţa de la tindă. Când ea şi-a ridicat privirea şi l-a văzut, s-a aruncat în braţele lui, acoperindu-l de sărutări.

            -Bine-ai venit, băiatul mamei! Eşti sănătos? şi îl privea de sus până jos. Parcă ar fi trecut un veac de când nu te-am văzut şi nu te-am auzit.

            -Bine v-am găsit sănătoşi! Tata unde este?

            -E la vie. Cum veni de la primărie, mâncă ceva şi acolo se opri. Ştii că el mai ia seama pe la grădina de pe vale până când se petrece lumea de pe câmp. Bine că nu se nimeri aci, de putui să-mi vărs şi eu focul de atâta dor de mamă! Ştii că el mă ţine de rău, zice că îţi tai curajul de bărbat.

            -Asta credea la plecare, dar acum e altceva, nu mai spune nimic. Dar copiii, „Orăşenii” vreau să zic, unde sunt?

            -Se duseră colea, în deal, ca să se întâlnească cu fata învăţătorului Crângaşu cu care au venit din Oraş şi au prins drag de ea.

            -Mai ştiu să vină înapoi?

            -O trimisei pe Lenuţa, fata asta de alături, ca să stea în prejma lor şi să-i aducă acasă. Dar tu precis eşti sănătos, nu ai păţit nimic prin străini?

            -Nu, mamă, nu avea nicio grijă!

            -Aşa, fiule, convinge-o tu că eu n-am izbutit. A îmbătrânit şi tot se îndoieşte de puterile şi priceperile tale în toate cele, şi-a făcut Iordache simţită prezenţa şi temându-se că Ruxandra îl va întreba despre Irina.

            -Bine te-am găsit, tată!

            -Bine-ai venit! şi l-a prins de amândoi umerii, sărutându-l pe ambii obraji. De acum, eşti adevărat bărbat: armata făcută, călit prin străini, copt la minte şi la suflet, dacă ai trecut şi prin necazuri fiindu-ţi inima prăduită de o codană pe care ţi-a luat-o Dumnezeu; dar nu ştiu de ce, ca să te elibereze ori ca să te pedepsească? Bagă de seamă că toate astea nu au legătură cu cartea de-ai învăţat-o! Aia doar ţi-a deschis poarta spre viaţă, care poate fi presărată şi cu unele întâmplări grave. Pe lumea asta, sunt unii cu carte multă, dar ca oameni nu fac doi bani. Nu trebuie să fii din aceia!

            -Hai, lasă-l! Doar veni şi începuşi cu de-ale tale. De-acum înainte, te învaţă el pe tine, ştie măi multe.

            -Tu vezi-ţi de vatra ta! nu i-a convenit lui Iordache. Ştiu eu ce fac, uite ce e în lume! a mai zis Iordache după ce Manu a intrat în camera sa pentru a se schimba.

            -Mai bine ia şi tu ceva ca să gustăm la masă!

            -Iau, sigur că iau. Dar nu tăiem şi noi o orătanie? Chit că suntem în post. Ne-or ierta Sfinţii Apostoli…

            -Nu, e prea târziu. Dar scoatem de la untură nişte coaste şi trandafiri. Am măi păstrat într-o oală mai mică, de cinci-şase kile. Dar, mai bine, du-te tu, că eu sunt prinsă aici cu ţestul. O găseşti în groapa-ceea dinspre plasta de fân, unde a stăruit zăpada mult timp în urmă.

            -Bine zici! Întâi să mă spăl pe mâini şi mă duc la baracă. Cu ocazia asta o să umblu şi la butoiul ăla de şase vedre cu vin.

            -Treaba ta, fă cum crezi!

            Dintr-odată, în curte s-a auzit larmă. Erau… „Orăşenii”, cum îi numise Iordache pe toţi laolaltă. Tocmai l-au întâmpinat în drumul său spre baracă.

            Având doi metri până la podul aproape plin cu trestie şi mături de câmp, din care aproape un metru sub nivelul pământului, acoperită cândva cu şiţă peste care Iordache adăugase mănunchiuri de coceni şi tătar, pe o lungime de şase metri şi pe o lăţime de trei şi jumătate, baraca oferea condiţii optime păstrării până în miezul verii a alimentelor şi băuturilor gospodăriei. Manu văzuse însă, pe unde a fost, un alt tip de construcţie, mult mai complex, care servea aceluiaşi scop, dar cu un  aspect deosebit de plăcut, fiind hotărât să o realizeze.

            -Gata, aţi sosit şi voi?

            -Gata, dar Manu veni?

            -Lasă-l pe Manu, dar voi v-aţi angajat la o treabă pentru care trebuia ca noi să nu mai ducem grijă şi… ce-aţi făcut cu ea? s-a adresat Iordache Lolei, mai mare, mai îndrăzneaţă, mai gureşă şi pusă pe… treburi gospodăreşti.

            -Care treabă? privea ea nedumerită, cu nişte ochi mari şi negri.

            -Priveşte! Bătătura plină de pui, gâşte, raţe…, cari vă aşteaptă ca să le daţi mâncare, cum aţi promis! Unele găini se urcară în păui nemâncate.

            -Aaa, da! Uitasem, dar stai că le dăm acum…

            -Păi ce gospodină eşti tu?

            Situaţia a fost salvată de Manu care a ieşit la capătul scării, fiind îmbrăţişat de toţi. Apoi a apărut în tindă Ruxandra, iar pe poartă Lenuţa.

            -De ce aţi întârziat?

            -Fiindcă nu mai erau aici, aproape, unde îmi spuseşi mata, îi luase Victoria la via ei, unde erau urcaţi unii în cireş, altul în zarzăr. Bine că nu ajunseseră pe vale, unde sunt gropane, scocuri şi fântâni, a mi îndrugat Lenuţa.

            -Aşa este? i-a întrebat Ruxandra cu grijă ca să nu fie auzită de Iordache, aflat în baracă.

            -Da! a confirmat Lola râzând.

            -Să nu afle Iordache, că nu vă mai lasă a ieşi din curte.

            -De ce? nu-şi dădea seama Lola

            -Fiindcă nu sunteţi ascultători. I-auzi, unde ne-am înţeles noi să mergeţi, şi unde aţi ajuns voi!

            -Lasă,  că de mâine ieşim cu Manu la via noastră, nu ne mai ducem la Victoria, a fost de părere Mitel, mic şi bucălat, cu pantaloni scurţi, de covercot.

            -Ba nu! Noi vrem la Victoria! Ne-a promis că ne ia acasă, unde o să ascultăm radio şi o să-i vedem păpuşile, pe care le-a păstrat de când era mică.

            Când Iordache se întorcea din baracă purtând în mână o strachină mare plină cu carne şi cârnaţi scoşi din untură, pe poartă tocmai intra Lisandru Prisăcaru, cu bagajul lui Manu.

            -Parcă aş cunoaşte cufăru-ăla…, a glumit Iordache

            -Te cred. Uite, ia-l şi dă-l lui Manu! Îi promisei că i-l las acasă. Eu mă duc să iau nişte coceni.

            -Tu venişi de la Oraş cu carul?

            -De fapt venirăm împreună, eu, Manu şi Iancu Udrescu. Ăsta a fost cu marfă de-a lui.

            -Nu mai este la stăpân, la Oraş? nu aflase Iordache.

            -Nu. A venit în Crânguleţ, a făcut o grădină cum n-a avut nici Bulgaru, tatăl lui Mitiţă Crăete. Acum vrea să se însoare.

            -Uite că nu ştiam. Mâncaşi?

            -De unde! Doar trecui de lăsai marfa lui nea Mitre Veleanu şi plecai. Nici nevasta n-o văzui, după care Lisandru a râs.

            -Atunci să-ţi dau o ţuică? Eu vream să mă ajuţi ca să dau cep la un butoi de vin cu ocazia sosirii lui Manu, i-a zis Iordache în timp ce aşeza strachina pe zăbreaua prispei.

            -Gata, s-a făcut! Lăsai boii în drum, dar nu pleacă dacă sunt obosiţi. Sunt dorit de un vin bun. Aseară am vrut să trec pe la domnul Savu numai  pentru asta, dar nu am avut pe cine lăsa la car.

            -Tu ai luat marfă de-aseară şi plecaşi azi-dimineaţă?

            -O parte doar. Dar, şi de-o luam toată, nu plecam noaptea la drum. Îmi e frică de-ăia de dau lovitura la Gura Ursului.

            -Ei, lasă! Vezi dacă ai teamă de pistol?

            Lisandru a dat noroc şi a băut, golind oala jumătate dintr-o înghiţitură. Iordache l-a îndemnat să mai guste o dată, motivând că el o să bea la masă, cu toţi ai casei. Dar Lisandru a mulţumit şi a plecat. Într-adevăr, boii îl aşteptaseră, dar, după cum a remarcat el „se înmurgise de-a binelea!”

            Au mâncat în tindă, alăturând două mese. Apoi, „Orăşenii” şi-au luat cana de lapte şi au plecat la culcare. Manu şi Iordache au rămas discutând, în timp ce Ruxandra aranja prin casă.

            -Tot la primărie? l-a întrebat Manu.

            -Până la Stămărie şi gata! a fost categoric Iordache.

            -Păi nu se împlineşte anul, cum le-ai promis oamenilor…

            -Dacă stăruie consiliul de mine, mai stau până la Stămăria Mică, şi nu mai mult! Prea s-au tulburat vremurile. Te zbaţi să-ţi serveşti comuna, şi te trezeşti lovit ori din stânga, ori din dreapta. Eu nu am partid care să mă apere. Mă bat singur cu toţi neisprăviţii.

            -Dar ce, au scos capul şi pe aici ăştia de-au sărit peste cal cu politica lor de dreapta ori de stânga?

            -La mine n-au avut curajul până acum, dar ce e pe alte părţi ferească Dumnezeu!

            -Cu „prietenii” dumitale – Alexe Booveanu, Mitiţă şi Trică Crăete… – care furau vite, cum a rămas?

            -Au înfundat puşcăria. Le pusesem în vedere să nu-i prind cu furtişaguri pe vatra comunei, că nu o să le mai meargă ca înainte. Nu m-au crezut. Se bazau pe jandarmi, dar i-am schimbat şi pe-aceia. Acum a apărut altu’ de le calcă pe urme, Uliu.

            Manu se gândea la deosebirea de preocupări ale celor doi primari: pe de o parte Iordache Călugăru, pe de alta Marcel Lepădat. „E adevărat, este şi diferenţă de mediu social, de civilizaţie. Mai intervine participarea nemţească şi evreiască, ca şi a altor neamuri, între cari apare concurenţa care îi îndeamnă ca fiecare să producă mai mult şi mai bine decât celălalt. Dar uite că tot aci, au putut să apară sabotajul şi crima, cu autori încă necunoscuţi!”

            Au discutat până la cântatul cocoşilor. Subiecte? Situaţia „încâlcită” din ţară, găsirea unui nou post.

            Se culcaseră amândoi în patul din prispa casei, Iordache avertizându-l să se învelească, fiindcă spre ziuă se răcoreşte.

            Pe sub streaşina casei, Manu privea cerul albastru pe care doar câţiva „mieluşei”  încercau să oprească Luna a-i privi din înaltul cupolei sale. Gândul i-a zburat din nou pe meleaguri basarabene. Şi-a amintit cum, fiind la Ţagani şi privind Luna, s-a gândit că este aceeaşi cu cea de acasă şi s-a întrebat: „Dacă în acelaşi timp cu mine ar privi-o şi tata, gândurile noastre nu s-ar putea întâlni acolo, sus, şi fiecare să-şi spună păsul!?”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.