Majordomul:Cronică de film, de Mirela Teodorescu

lee-daniels-the-butler

„Cea mai mare glorie în viaţa nu este să nu cazi niciodată, ci să te ridici de fiecare dată”. (Nelson Mandela)

 The Butler (Majordomul) este un „epic” ce începe din anii 20, când tatăl eroului e împuşcat pe plantaţia de bumbac de stăpânul care îi violase şi mama, continuă cu serviciul la Casa Albă în timpul lui Einsenhower, J.F. Kenedy, L. Johnson, R. Nixon, G. Ford, J. Carter,  Ronald Reagan, şi  se termină cu alegerea lui Barrack Obama.

Prin intermediul acestui film, au fost aduse în atenția noastră pagini din istoria Americii,  informaţii despre mişcarea pentru obţinerea drepturilor civile de către populaţia de culoare, asasinarea lui Martin Luther King şi a lui John F. Kennedy, despre acţiunile protestatare ale Panterelor Negre, sau despre Războiul din Vietnam şi Scandalul Watergate.

Se spune ca filmul The Butler  este realizat după o poveste reală. Ideea poveştii a pornit în 2008, în timpul alegerilor prezidenţiale care au dus la victoria lui Barack Obama, atunci când ziaristul Wil Haygood, de la The Washington Post, a vrut să găsească un afro-american care să fi lucrat la Casa Albă în perioada mişcării pentru dobândirea drepturilor civile.  După numeroase căutări şi telefoane, Haygood l-a descoperit, în Washington, DC, pe Eugene Allen. Avea 89 de ani şi fusese majordom la Casa Albă între anii ’50 şi ’80. El şi soţia sa, Helene, care fuseseră martori din culise la o serie de evenimente istorice cruciale, i-au dezvăluit lui Haygood faţete necunoscute şi câteva secrete ale puterii.

Povestea care a stat la baza filmului este relatată în cartea „A Butler Well Served This Election” de Wil Haygood, al cărei erou este Eugene Allen.

Povestea reală a lui Eugene Allen a fost, însă, ajustată pentru a deveni cât mai cinematografică. Printre altele, tatăl şi mama eroului (care în film se numeste Cecil Gaines) nu au fost în realitate împuscat, respectiv violată, eroul nu a avut doi băieţi dintre care unul a murit în Vietnam, iar celalalt a îmbrăţişat activismul politic, iar Ronald Reagan nu s-a arătat atât de surd la drepturile civile ale populaţiei de culoare.

Dar “that’s entertainment”. Faţă de realismul lui „Precious: Based on the Novel ‘Push’ by Sapphire”, „Majordomul” e mai „de largă respiraţie”, intrând în aceeaşi paradigma cu „The Help”/”Culoarea sentimentelor” sau, pe alt plan, cu ”Milk – Preţul curajului”, şi chiar depăşindu-le pentru a se integra în marea epopee cinematografică americană.

„Majordomul“ poate fi privit şi ca un curs de istorie, o istorie redată însă emoţional şi edulcorat. Există câteva intenţii de a trata critic personalităţi, evenimente sau comportamente: caricaturizarea unor preşedinţi (Johnson, Nixon); propunerea mai multor căi de „luptă” – strategia pas cu pas a tatălui, activismul violent al fiului cel mare sau patriotismul fiului cel mic, care se înrolează în Războiul din Vietnam; machismul bărbaţilor de culoare faţă de soţiile lor.

În America, conservatorii atacă frenetic acest film, pentru că arată cum Reagan se opunea impunerii unui embargo Africii de Sud, ba chiar făcea remarci rasiste. Remarci pe care majordomul învățase să nu le asculte, tăcând fără expresie. A învăţat bine primul sfat care i s-a dat când a fost angajat : ”La Casa Albă nu se discută politică.”

Un film pe măsura stângii şi a bine-cugetătorilor americani (cei numiţi la ei înşelător ”the Liberals“, de unde ies mereu savuroase erori în traducere pe la noi). Trebuia mai multă energie în acest opus mult prea clasic. El iese după ce şi Tarantino tratase problema rasială în Django Unchained.

 Lee Daniels, regizorul, rulează o serie de actori cu numele cele mai sonore : Forest Whitaker, Oprah Winfrey, Cuba Gooding Jr., Lenny Kravitz, Alan Rickman (Ronald Reagan), Jane Fonda (Nancy Reagan), John Cusack (Nixon), Robin Williams (Eisenhower), Vanessa Redgrave,  Mariah Carey.
Scenariul construieşte bine aceste portrete şi îi dă fiecarui preşedinte micul lui moment de glorie pentru a trage, rapid, covorul. La o adică, poţi înţelege că e firesc să fie neglijate anumite personaje sau aspecte – aşa-i şi-n viaţă, nu?, pentru că alte personaje/persoane să devină memorabile printr-o apariţie de doua minute, cum se întâmplă cu Vanessa Redgrave sau Mariah Carey.

Numai că aceste irizări critice nu sunt asumate sincer şi până la capăt, fiind deturnate de aspectul general al unui film care scrie o nouă-veche pagină din imaginarul şi mitologia SUA.

Majordomul, nu este un Godard, ci un entertainment de bună calitate.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns