Lumina luminilor. Poem evocator, de Liviu Florian Jianu

images
LUMINA LUMINILOR
 
S-au întâlnit odată
Doi copii de la țară.
Unul, cutreierând păduri și injugând la
            Visurile lui, colbeci cu cetini de ramuri
De mare,
Altul, care ieșea de după cuptor,
Când nu-l vedeau mîțele,
Ca  să râdă la soare –
 Și soarele – de bucuria lor –
Și a mamelor lor –
Nu întârzia să facă lumină
Și sărbătaare
În țară –
 

Și au crescut multe,
Și si-au istorisit multe,
Din cele pe care
De ar fi să se-asculte,
Și reasculte,
Ne-ar ului de mirare:
 
          De unde atâta copilărie?
Și înțelepciune? Și tinerețe fără
Bătrânețe?
Și viață fără moarte?
Sub soare?
 
          De unde?
          Ce întrebare…
 
E Unul mai mare…
Care răspunde…
La ecorurile noastre
Întrebătoare…
 
Dar pentru că el
Are numele tuturor numelor,
Și-a ales doi copii,
Mari,
Eminescu și Creangă –
Ca să se joace
Cu El
Și Lumea lui
Împreună!
 
Fie-ne nouă, tuturora,
Preabună,
Această Lumină!

Lasă un răspuns