„Lucian Blaga şi ultima lui muză” ca document literar inestimabil, de ANTONIA BODEA

Lucian Blaga şi ultima lui muză” ca document literar inestimabil

De curând, cartea scriitoarei Anca Sîrghie intitulată „Lucian Blaga şi ultima lui muză” (Editura Technomedia, Sibiu, 2015), a fost răsplătită cu Premiul “Octavian Goga”, decernat de filiala locală a Uniunii Scriitorilor din România. Volumul reprezintă o încununare fericită a îndelungatului efort de căutări ale istoricului literar, cercetări susţinute de pasiunea deosebită pentru creaţia poetului-filosof născut în Lancrămul Sebeşului. Acest interes s-a accentuat prin împrejurarea pe de o parte dramatică, dar pe de alta fericită pentru oraşul de refugiu al poetului împreună cu Universitatea clujeană” Regele Ferdinand” , Sibiul, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, căci acolo trecerea lui a lăsat urme bogate. Ca profesoară la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Anca Sîrghie a cercetat opera literară a scriitorului născut în Lancrăm, dar interesul pentru aspecte mai puţin cunoscute ale biografiei lui s-a adâncit atunci când ea a avut prilejul şi privilegiul de-a o cunoaşte pe Elena Daniello, „ultima muză” a poetului, ei fiindu-i închinate poemele inspirate din perioada finală a vieţii. Și nu doar acestea, ci tot ce a zămislit cu mintea sa de scriitor și de filosof.

Faptul că între poet şi medicul lui stomatolog Elena Daniello s-a închegat o prietenie fructuoasă permite autoarei să pătrundă în universul vieţii spirituale şi afective a poetului, să descopere substratul emoţional care a alimentat poezia acestuia din ultima perioadă de creaţie, în mod deosebit, ciclul „Vară de noiembrie”. Astfel se va naşte această carte revelatoare a misterului iubirii ca forţă creatoare, proză minunată ca stil şi prezentare, valoroasă ca document inedit. Copleşitoare prin mesaj, precum şi prin uriaşa cantitate de muncă, desfăşurată la înălţimea inteligenţei şi sensibilităţii unei cercetări ştiinţifice însoţite de participarea sensibilă a Ancăi Sîrghie, cartea „Lucian Blaga și ultima lui muză se încheie cu mărturisirea edificatoare a acesteia, în tonul cronicarului, „Biruit-au gândul ca datoria morală pe care o am faţă de o asemenea prietenă cum a fost distinsa şi vesela doamnă Daniello, să se împlinească acum şi astfel!” (p. 156).

Conceput sub forma unui “dialog în trepte”, cu trei părţi distincte, volumul prezintă scene, trăiri din viaţa intimă a poetului, alături de oameni dragi şi apropiaţi, în perioada cea mai neagră a prăbuşirii sale ca personalitate culturală. Lucian Blaga va fi salvat și chiar înălțat, paradoxal, până la cea mai strălucită şi bogată împlinire prin forţa iubirii regeneratoare, ocrotitoare şi revelatoare pentru această prietenă, devenită muză, Elen, cum este apelativul regăsit în toate dedicaţiile păstrate. Este de menționat faptul că mai toate lucrările elaborate de el în ultimul deceniu de activitate creatoare sunt dedicate Elenei. “Fii lângă mine. Că-n mine ești cu putere de nerostit. Și cu aceasta “Faust I” e gata. Poemul în românește e al tău. Îmi dai voie să te sărut?”găsim notat pe foaia de titlu a capodoperei goetheene traduse de Blaga, aceasta fiind una dintre cele mai frumoase dedicații scrise în întreaga literatură română.

Începutul dialogului se plasează în mai 1996, când prin forţa unor împrejurări fericite, autoarea cunoaşte pe Elena Daniello, care simte nevoia irepresibilă să i se confeseze, punând astfel capăt celor mai bine de trei decenii de tăinuire a iubirii care s-a înfiripat în sufletul ei pentru marele poet.În prima parte a cărţii, eroina acestui veritabil roman de dragoste îşi mărturiseşte profundele sentimente care i-au umplut sufletul şi viaţa în perioada 1950–1961, deci mai bine de zece ani grei dar frumoşi, trăiţi ca într-un vis de fericire deplină. Peste principiile morale, peste realitatea vieţii, iubirea dintre Elena Daniello şi poetul Lucian Blaga înregistrează sensul marilor iubiri roditoare de creaţii unice, fundamentale, precum cea dintre Dante şi Beatrice, Faust şi Margareta, la care trimit chiar unele versuri astfel inspirate, sau aceea care l-a legat pe Mihai Eminescu de Veronica Micle. Autoarea însăşi, care mărturiseşte că intrase în această “poveste” cu o oarecare reticenţă, ajunge să trăiască împreună cu cei doi protagonişti convingerea fermă că iubirea şi creaţia sunt absolute şi strâns legate, deasupra tuturor experienţelor umane. De altfel, replicile care aparţin în acest dialog scriitoarei Anca Sîrghie lărgesc perspectiva, adăugând experienţa generaţiei din care noi amândouă facem parte, aceea începută odată cu instalarea comunismului în România, pe care, ca profesoare de literatura română, l-am văzut -Slavă Domnului!- şi abolit. Aşadar, apare în carte şi proiectarea posterităţii poetului-filosof, cu anotimpul reabilitării sale, când în licee şi facultăţi se predă cu mare entuziasm opera lui, astfel Lucian Blaga intrând în conştiinţa noilor generaţii ca un Eminescu al secolului al XX-lea.

Sunt evocate în carte şi retrăite câteva dintre poemele inspirate din acea perioadă, adevărate capodopere precum: „Boca del Rio”, „Primăvara”, „Descântec” sau „Cântecul focului” în care imaginea iubitei se încheagă din viziuni mitice silvestre, Elena fiind o “pădureancă”, precum o răsfăţa poetul, şi nu ne miră faptul că unul dintre poemele sale are chiar acest titlu. Practic este perioada care a inspirat unele din cele mai frumoase poezii de dragoste cuprinse în ciclul „Vară de noiembrie”.

Perspectiva întregii activităţi atât de vaste şi diversificate a poetului acoperă prin efortul său titanic lirica, dramaturgia, filosofia, proza memorialistică, traduceri de unică valoare, dovedind deschiderea spiritului său spre eternitate. Acest adevăr a determinat înţelegerea şi acceptarea din partea soţiei lui, Cornelia, a relaţiei de iubire care s-a creat între poet şi muza sa, Elena Daniello. Nevasta a avut înţelepciunea să se considere „constelaţia principală” în viaţa lui Blaga şi să privească apariţia Elenei Daniello, după alte câteva muze, ca pe o “prezenţă tonică”, mai ales atunci când poetul a fost marginalizat, suspectat şi discreditat. Din perspectiva lui Lucian Blaga, această iubire târzie este pusă sub semnul revelaţiei: „Aceasta e-nu bătrâneţea, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea” (p. 37).

Sunt consemnate în carte anumite relaţii cu oamenii de seamă ai timpului, îndeosebi cu scriitori, precum aceea a alterării amiciţiei sale cu Emil Cioran, ori sacrificiul prietenesc al medicului clujean Iubu sau atmosfera tensionată în care a avut loc înmormântarea lui Lucian Blaga.

În partea a doua a dialogului, intitulată „Într-o vară de noiembrie”, Anca Sîrghie, prietenă de-acum cu Elena Daniello, o invită pe aceasta la Sibiu, oferindu-i prilejul de a revedea comuna Gura Râului pentru o călătorie în amintiri de o jumătate de veac. La cei 90 de ani ai ei, Elena Daniello impresionează prin memoria proaspătă şi clară, realizând portrete, evocând întâmplări de la “Boca del Rio”, precum numea Blaga comuna Gura Râului, în timpul refugiului Universităţii “Regele Ferdinand” din Cluj la Sibiu şi care a devenit locul drag al prieteniei celor doi și titlul unei splendide elegii. Autoarea cărţii are prilejul rar de a afla detalii din biografia marelui Blaga, a cărui operă poetică o aprofundase ca profesor de literatură şi cu ocazia comunicărilor ştiinţifice pe care le-a susţinut la diferitele ediţii ale Festivalului “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca şi Sebeş, precum şi prezentând în ultimii 15 ani conferinţe în comunităţile românilor diasporei nord-americane din S.U.A şi Canada. În carte este vorba despre sensibilitatea lirică a lui L. Blaga, despre concepţia lui asupra travaliului poetic afirmată în replica devenită aforism: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie.” (în Lucian Blaga „Elanul insulei”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 42).

Din mărturisirile Elenei Daniello se conturează profilul de creator genial al poetului şi filosofului Blaga, care în scrisori i se confesa prietenei sale sau îi închina câte un poem tulburător ca mesaj, încântător în expresie. Gestul nepreţuit pe care Elena Daniello l-a făcut pentru poet şi pentru istoria literaturii noastre de a copia manuscrise ale lui Blaga, spre a le păstra, ele fiind acum prezente în Biblioteca Centrală Universitară ce-i poartă numele la Cluj-Napoca. Desigur că Fondul Daniello, incredibil de bogat, cu cele mai multe lucrări dedicate Elenei, fie caiete de poezie, fie traduceri, lucrări filosofice sau aforisme, trădează comuniunea de gândire şi simţire a celor doi îndrăgostiţi, care se ştiau consacraţi pentru eternitate.

De asemenea, Elena Daniello se referă la aspecte ale vieţii social-politice de interes major atunci când evocă suferinţa transilvănenilor în perioada care a urmat Diktatului de la Viena, statutul universitarilor clujeni aflaţi cu familiile lor în refugiu la Sibiu, preocupaţi să-şi continue viaţa şi profesia în acele condiţii vitrege, dar nu lipsite de un anume pitoresc al întâlnirii cu tradiția, cu civilizația mărginenilor.

Pe acel fundal, se proiectează condiţia poetului Blaga, atât de puţin înţeles la început, în perioada interbelică glorioasă, când fusese primit în Academia Română şi i se crease un post de profesor universitar la catedra anume înfiinţată pentru el. Apoi el va fi marginalizat şi ostracizat de comunişti în perioada “obsedantului deceniu”, cum a fost definit deceniul VI al secolului XX în istoria literaturii noastre contemporane, când opera lui este interzisă, i se ia titlu academic, catedra universitară şi chiar dreptul de a mai publica. În noua calitate de bibliotecar,el se vede obligat să dea cu propriile mâini volume din poezia şi filosofia proprie să fie distruse la moara de topit. De ce? Evident, ca astfel nici generaţiile viitoare să nu-i cunoască opera. Aşa cum reiese din cartea Ancăi Sîrghie, asemenea măsuri abuzive îl descumpănesc, Blaga socotindu-se un poet mort, un simplu anonim. Dar el nu încetează să scrie literatură, să facă traduceri din marii scriitori germani, francezi şi englezi, şi, bineînţeles, scrie filozofie, preocupat să-şi închege sistemul de gândire la care lucrase din tinereţe. Un rol important în redobândirea încrederii în sine l-a jucat ea, ultima lui muză, Elen. În cartea Ancăi Sîrghie se mărturiseşte cum a luat naştere, la îndemnul Elenei, romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”, iniţial intitulat „Robie cerească, Robie pământească”, pentru ca printr-o asemenea proză memorialistică poetul să-şi facă înţeleasă personalitatea şi pentru marea masă a cititorilor.

O ingenioasă modalitate de a completa informaţiile documentarului se constituie în partea a treia a cărţii, intitulată „Un dialog imaginar”, în care se imaginează un dialog între Anca Sîrghie, autoarea, şi Lucian Blaga, pentru a pune în lumină evenimentele şi din perspectiva poetului. Conceput după patru ani de la trecerea în eternitate a Elenei Daniello, conducătoarea primelor două trepte dialogale din volum îşi derulează acum interviul imaginar la Sibiu, în decembrie 2014. Conceput pe baza unor pasaje din volumul „Luntrea lui Caron” care apar ca răspuns la unele întrebări gândite de autoare cu scopul sondării opiniei poetului, dialogul reliefează aspecte esenţiale şi impresionante semnalate de Blaga, idei profunde şi substanţiale privind procesul de creaţie, semnificaţia artei, iubirea ca esenţă a inspiraţiei, a valorificării harului poetic. Apar acum neliniştea şi răspunderea în faţa actului creator, raportul dintre realitate, iubire, poet şi operă, rolul metaforei în procesul comunicării artistice. „Creaţia şi iubirea sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc… îşi dispută întâietatea… pentru alcătuirea unui sens în viaţă. E un semn de feminitate să pui accent suprem pe iubire şi un semn de bărbăţie să-l pui pe creaţie” (Lucian Blaga, „Elanul insulei”, p. 160).

Despre condiţia sa de intelectual superior, ostracizat şi chiar vânat de securitate într-un moment când tocmai devenise foarte cunoscut şi tradus peste hotare, poetul mărturiseşte că se simte deprimat, că trăieşte un sentiment de constrângere care îl sufocă, el nemairecunoscându-şi propriile versuri, mirat că le-a putut scrie cândva…Faptul că străinătatea l-a propus pentru Premiul Nobel îi revigorează puţin tonusul spiritual, dar recade repede în blazare, „pierdut cum era într-un buzunar de provincie transilvană”. Într-un asemenea context, datorită susţinerii pe care i-o oferea şi Elena, se fortifică în fiinţa lui convingerea că scriind, merită să ducă o luptă pentru un ideal, iar feminitatea este muza care întreţine flacăra creaţiei hrănită din pasiunea cea mare, iubirea din urmă: „M-am oprit lângă tine/ descoperind că părul tău e o flacără// pe care vântul n-o stinge/ Şi lângă minunea cea mai simplă/ am stat cum se cuvine”. Iată un gest efectuat cu bunul simţ al celui ce se închină pasiunii, ca în faţa unei minuni. Iubirea apare ca un drum christic, o potecă de dor. Pentru Blaga făptura iubită e o prezenţă încărcată cu forţa unei divinităţi, mereu regeneratoare, mereu întrupată, astfel că în „ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi/ îmi este dat până la capătul acestei vieţi,/ în fiecare zi din nou s-o cuceresc” („În lumea lui Heraclit”). Cartea Ancăi Sîrghie relevă ideea-axă că prezenţa feminină la vârsta maturităţii apare ca o forţă propulsatoare a reîntineririi, repercutată benefic în planul poeziei blagiene. Sentimentul culpabilităţii morale este soluţionat uneori prin întâlnirile onirice cu Elena, nutrite de reînvierea imaginilor copilăriei lor rustice. Devenită “pădureancă” sau „greieruşă”, ea se regăseşte alături de iubitul ei într-o „lume frustă, a sălbăticiunilor”, unde „Într-o podgorie stropită vânăt/ să ne întâmpine o piersică pe creangă/ ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.” („Andante”).

Adesea versurile pasionate împrumută tonalitatea şi simplitatea ritmului popular, pe care perioada profesională de bibliotecar i-a dat lui Blaga prilejul să-l cunoască în esenţă. Întrebărilor iscoditoare care se nasc în mod inerent, poetul le răspunde prin rime adecvate, subordonate conceptelor estetice despre poezie, despre sensul creaţiei ca expresie a nevoii de frumuseţe, versuri cu o adevărată încărcătură runică, curgând cu forţa descântecului: „E mai vie născocirea/ când iubirea o îmbie./ Scrie în rune ani de fiere/ şi de miere.” („Descântec”).

Într-o expresie caldă, cu argumente convingătoare, prin notaţii persuasive, autoarea acestei valoroase cărţi documentare reuşeşte să conducă aşa-zisul dialog înspre dezvăluirea ideii fertilităţii creaţiei blagiene întreţinute de flacăra iubirii. De altfel, principiul blagian al iubirii, al apropierii de realitate drept cale spre dezvăluirea misterului, exprimat aforistic în versul: „Căci eu iubesc şi flori şi ochi, şi buze şi morminte” din minunata artă poetică a debutului său „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se regăseşte şi în discursul liric al ciclului „Vară de noiembrie” din anii ultimi ai creaţiei. Dacă la o primă impresie, poetul pare că s-a dăruit cu totul senzaţiilor puternice declanşate de fiorul iubirii unei adolescenţe mature, subtilitatea metaforei trimite şi aici la stratul mumelor, la energiile primare, la forţele elementare precum apa, în primul „Vară lângă râu” (1958, p. 124); focul, ca în „Cântecul focului” ori în poemul „M-am oprit lângă tine”: „M-am oprit lângă tine/ descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vântul n-o atinge” (p. 115). Nu lipseşte nici Pământul cu energiile sale sublimate. El apare implicat subtil în forţa destinului, precum în „Descântec”: „Ne răsfeţe ale sorţii/ şi-ale filei două feţe// Ale sorţii şi-ale filei: focul zilei, roua nopţii./ În tipare de la mume,/ scriu în rune dulci-amare// despre tine şi otravă,/ despre slavă şi albine”.

Sub vraja feminităţii fascinante femeia prelungeşte tinereţea, amână „marea trecere” în ritmurile bătăilor inimii” (“Andante”), poetul antrenând-o în jocul spiritual al sublimării trăirilor în cuvântul mântuirilor („Poezia”). Pasiunea cu care respirau împreună farmecul versurilor, poetul şi muza atrage femeia în focul mare al pierderii de sine din „Cântecul focului” ( „Luntrea lui Caron”, p. 505). Această unică bucurie de-a avea alături femeia adorată compensează suferinţa şi umilinţa la care a fost supus poetul, ajutându-l să o depăşească şi chiar să o transforme în lecţie spirituală pentru ceea ce va fi cartea autobiografică: „Robie cerească, Robie pământească”, o simbolică înălţare prin creaţie.

Adevărat recitativ oferit de scriitoarea universitară Anca Sîrghie din misterul vieţii şi al creaţiei blagiene prea puţin cunoscute, cartea dedicată ultimei lui muze s-a construit cu o asiduă muncă focalizată spre aprofundarea poeziei lui, a momentelor de graţie ale inspiraţiei, ale tainei veşnicului feminin ce i-a împlinit fiinţa creatoare. Pasiunea şi convingerea cu care Anca Sîrghie se dăruieşte demersului ştiinţific astfel asumat fac din acest minunat documentar încă o piesă de unică valoare spirituală. Gestul domniei sale are menirea de a prinde în cuvânt sacralitatea mâinii întinse a unei vestale, cum trebuie înţeleasă Elena Daniello, spre salvarea flăcării poeziei româneşti şi universale. Ascultând mărturisirea autoarei, am înţeles că “Lucian Blaga şi ultima lui muză” a avut între cărţile, deloc puţine, ale Ancăi Sîrghie o geneză neobişnuită, documentarea ei luând pentru început chipul unui film cu înregistrarea dialogului purtat la Cluj-Napoca în 1997 cu distinsa ei prietenă, ca doar mai târziu pelicula să se metamorfozeze în imagine livrescă, desigur cu mult mai cuprinzătoare şi valoroasă.

Toate aceste adevăruri sunt întărite de materialul documentar cuprins în „Anexele” volumului, în care îi regăsim însetaţi de cunoaştere şi de adevărata poezie pe câţiva temerari ai timpului nostru, care caută „Paşii poetului” prin periplul runic ce i-a fost hărăzit, unde Anca Sîrghie îndeplineşte rolul magic al „nuieluşii de alun”.

3 păreri la “„Lucian Blaga şi ultima lui muză” ca document literar inestimabil, de ANTONIA BODEA

  1. Mulțumesc Antoniei Bodea de la Cluj-Napoca pentru inspirata ei prezentare din care se vede cât de serioasă lectură a făcut textului acestei cărți despre Lucian Blaga, carte care are Premiul Uniunii Scriitorilor din România și mă bucur că a avut un real succes din partea criticii literare din țară și din America. Anca Sîrghie

  2. Las si aici un comentariu, am citit recenzia cand a aparut, dar n-am comentat imediat, tocmai scrisesem si eu despre Anca Sairghie si cate ceva despre cartile ei si trimisesem materialul la „Vatra veche”, impreuna cu copertile cartilor respective si am avut o mare bucurie de coincidenta ca articolul meu sa fi fost scris in acelasi timp cu cele 2 de aici…Foarte buna analiza a cartii. Am avut privilegiul s-o am in vizita pe Anca Sirghie acasa la mine (in Toronto) si sa aud „in direct” cum s-a cunoscut cu Elena Daniello.

    CRonica este foarte completa. Felicitari cronicarei, dar si autoarei pentru o carte pe care am citit-o dintr-o suflare!

  3. Pingback: Evocări din mărturii | motivepentrucondei

Lasă un răspuns