Liviu Jianu: Exerciţii de proză cugetată, de Ştefan Vlăduţescu

Liviu Jianu: Exerciţii de proză cugetată

de Ştefan Vlăduţescu

“Există fapte şi oameni care în particular n-au nimic care să atragă ca inspiraţie epică. Totuşi, un spirit ce lecturează cotidianul cu o privire scrutătoare, sub aparenţa de platitudine şi în cuprinsul banalităţii, găseşte semnificaţii desfătătoare. Acestea sunt coordonatele universului epic al cărţii de proze scurte „Lumea are cele mai bune intenţii!” (Craiova, Editura Contrafort, 2008) de Liviu Jianu.

Autor de volume de poezie şi de informatică, concitadinul nostru Liviu Jianu debutează în ordinea epicului, arătându-se un bun narator. Cartea acoperă un interval tematic tridimensional şi se dezvoltă în trei tonalităţi distincte. Se individualizează mai întâi un stil al reflecţiei ce urcă de la concret la general, fabulos şi umoristic. Este vorba de o meditaţie ce se investeşte într-un registru grav, insinuant liric şi cu o marcată deschidere spre simbol. Se înscriu pe această dimensiune schiţe precum „Buzunarele”, „Gradaţie de merit”, „Educatoarea” şi „Dicţionar de război”. Pecetea acestora este, dincolo de stil, centrarea pe evenimente şi împrejurări de mare semnificanţă existenţială. Faptele se impun împotriva povestirii. Acest lucru ne dă senzaţia că avem de a face cu naraţiuni fără epic, mizând probabilistic pe o bine controlată transparenţă a fisiunii simbolurilor. Între acestea, „Buzunarele” şi „Gradaţie de merit” sunt antologice şi, parcă, de nerepovestit.

Pe o a doua dimensiune întâlnim un stil jurnalistic anticalofil şi plin de vervă, un stil al reţinerii unor vieţi aflate în plină viteză, unul al oralităţii accelerate, al vorbirii naturale atrasă în proză de exigenţele prinderii în literar a ceea ce este domestic şi cotidian. Aici se încadrează schiţe precum „Sfântul Mitică Le Grand”, „Ceaiul rusesc”, „Mătura” sau „Moneda de 10 cenţi”. În  această zonă, Liviu Jianu face proba resurselor sale lingvistice şi capacităţii de a fixa idei şi trăiri în armătura unui dialog polifonic. Izbuteşte să configureze biografii şi să înrămeze limbajual portrete. Reuşeşte să concretizeze o elegantă dinamică a naraţiunii, să scoată în evidenţă autenticitatea reacţiilor comportamentale şi să le păstreze acestora o nuanţă de fidelitate a transcrierii.

Un al treilea stil ce aduce cu el şi un registru specific este acela de autoinvestigare religios-teologică. Pe această  zonă se configurează chipuri şi oameni strălucitori aşezaţi în locuri unde se întâmplă lucruri de rezonanţă esenţială. Scena este învăluită în cuvinte evocatoare şi purtătoare de conotaţii de plecăciune şi smerenie. Acum prozatorul dovedeşte o remarcabilă capabilitate de a păstra sfiala adresării şi ispitirea rugăciunii în limitele literaturităţii. Intervenţii narative, precum „Vânduţi pe doi Hristoşi”, „Rugăciune”, „Preotul de familie” sau „O ursitoare a Sfântului Scaun” ilustrează potenţialitatea de a face din smerenie şi modestie o experienţă estetică.

Cele trei stiluri nu se află în competiţie. Ele sunt complementare, instanţa epică reuşind să nu le amestece şi a produce buimăcire. Un stil de exclusivitate se profilează în fiecare povestire. Ele sunt, de asemenea, echivalente valoric şi fac ca volumul să fie pe fiecare zonă tematico-stilistică unitar.

Propensiunea şi înzestrarea prozatorului  sunt spre literatura de comportament cu inflexiuni simbolice. Proza prinde agreabil mişcarea sentimentelor, observă bine trăirile complexe şi notează pertinent situaţiile existenţiale. În plus, izbuteşte să ţină în concordanţă desfăşurarea evenimentelor şi „filmarea” lor narativă. Momentele statice sunt investite cu semnificaţii reflexive, precum nişte pauze pentru intervenţia gândirii. Conflictele, intrigile sunt rare, căci mişcarea este supravegheată de sus şi de departe. Prozatorul este un bun constructor de imagini în mişcare. Sigur, curgând pe trei braţe, volumul nu are coerenţă şi coeziune decât la nivelul instanţei narative, dar lectura nu este afectată de fragmentarism. Se observă o lipsă de aperenţă pentru descriere şi discursivitate în favoarea unei plăceri elegante a povestirii ce caută, dincolo de aparenţe, sensuri şi semnificaţii profunde ale existenţei.

Cu lumea interioară a povestirilor sale, Liviu Jianu are delicate şi generoase intenţii bune, iar lumea la rândul ei are cu ea însăşi o înţelegere de nezdruncinat. Am spune că aceasta este proza lumii celor mai bune, confirmate şi realizate intenţii. Vedem în acest volum o probă de teme şi de stiluri. Marele efort de-abia începe pentru a alege să fii ceea ce talentul îţi permite şi a scrie coeziv, unitar şi coerent pe spaţii mari.”

Lasă un răspuns