Liviu Florian Jianu: TĂMÂIA BUCURIEI

descărcare

TĂMÂIA BUCURIEI

Era o dimineață frumoasă, și am intrat în garaj să îmi  iau bicicleta.  M-a izbit deodată un puternic miros de tămâie. Hm! Mi-am zis. De când miroase la mine în garaj,  a tămâie?! Niciodată nu păstrasem acolo, așa ceva. Mirosul a fost brusc, pătrunzator, plin de cea mai curată aromă. Am luat bicicleta de coarne, și am  ieșit nedumerit, afară. Interesant! Mi-am zis. Simțurile noastre… Nu poți stabili întotodeauna o cauză…

Dar constatam. Niciodată, la mine, în garaj, de când mă știam intrând in el, stând, sau ieșind,  nu a mirosit a tămâie. Și în acea dimineață, m-a îmbătat, deodată, parfumul ei, în igrasia, tencuiala pe alocuri căzută, și crăpăturile lui, din tavan, și pardoseală.

Am ieșit, mirat, și bucuros, afară. Am pedalat înviorat, prin aerul curat, pe Tudor Vladimirescu, Sfinții Apostoli, Împăratul Traian, și – pe colț – înainte de policlinica Sfântul Nectarie,  m-a cuprins o nouă pală, a aceluiași miros.

Eram bucuros, de atâta răsfăț. Trăgeam pe nas, cu nesaț, acea adiere. Sub cerul albastru, și liber. Nici măcar nu m-am gândit că vreun țârcomnic, de sus, de tot, din vreun colț de cer,  ar fi putut să tămâieze o Catedrală a unui om dintr-un garaj, sau de colț de stradă. Și dacă m-aș fi gândit, desigur, nu ar fi fost, poate, un gând  pravoslavnic. Deși – știți – spunea cineva, ceva, despre niște pescari care,  își tot puneau întrebări, și  primeau răspunsuri, la o margine de mare,  de la ei, sau de la peștii, cu care stăteau de vorbă, sau – de la un om, ca și ei, care venise la ei, să îi facă pescari, tocmai de pe marea cea mare. Și tămâia acelor întrebări  și răspunsuri, era deasupra atâtor tratate de doxologie… Ba, poate, nu s-a scris încă nici cea mai frumoasă poezie, care să  o redea. Și nici nu se poate scrie.

Și  pe drum – mă bate gândul să mă opresc  în Biserica Toți Sfinții – de pe Nanterre. Că tot aveam, parcă un măr, în buzunar. Intru în curtea largă, descalec, și rămân nedumerit. Afară, scaune multe, goale. Amândouă Bisericile, deschise. Se aștepta adunare. Dacă nu mare, cel puțin de 30 de oameni, poate, pe scaune.

Se vedeau și două racle.

Și întreb paznicul:

  • Ale cui sunt?
  • Ale Sfintei Maria Magdalena!
  • Interesant! Spun. Mă închin. Și – mergând spre raclă – mă gândesc: frumoasă umilință. Să săruți moaștele celei mai păcătoase  femei, ajunsă sfântă. Cum ți se pare? Cum să mi se pară? Se putea întâmpla oricui. Viața asta… câte ai vrea să faci… Și ea te urcă, și ea te coboară…Și urcă și ea, dacă are un braț, de care să se agațe…

 

Habar n-aveam ce zi era, ziua în care s-au întâmplat toate acestea…Ce sărbătoare…

Cât despre miros … ce pot să spun? Știu eu, și când, și cum, și în ce fel, și ce,  a mirosit fiecare?

Și dacă mi s-a pus un așa de frumos miros în nări, și totuși, numai de două ori, și nici măcar îndelung, cât să îmi aduc aminte, dacă nu de savoarea lui, măcar de întâlnirea noastră, cum să nu vă împărtășesc o bucurie atât de mare?

 

 

12 decembrie 2015

 

Lasă un răspuns