„D-ALE CARNAVALULUI”. Cronică de spectacol, de Liviu Florian Jianu

descărcare (1)

VIAŢA OPTIMĂ

Spectacolul cu piesa  “D-ALE CARNAVALULUI”, de Ion  Luca Caragiale, 

Teatrul Naţional Craiova

           de Liviu Florian Jianu

30 ianuarie 1852 este data la care se naşte Ion Luca Caragiale ( 1852-1912), în satul Haimanale, de lângă Ploieşti. Colaborator al “Ghimpelui”, “Claponului” şi “Calendarului claponului”, al  ziarului ‘Timpul”, până în 1881, alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, jurnalist, traducător, cronicar dramatic, prozator, dramaturg, scriitorul afirma: “Eu nu scriu decât despre viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici mă interesează”

Comedia ( farsa ) “D’ale carnavalului” este scrisă la un an după “O scrisoare pierduta”,  în 1885.

Iată ecoul din epocă al comediei, după cum citim pe a doua pagină a unui ziar liberal din Bucureşti, de la 13 aprilie 1885:

“Şi ce piesă! O stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul. Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura cărora se pun cuvinte insuflătoare pentru mişcări ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate şi egalitate, cari sunt

baza organizaţiunii noastre politice.

Palma primită de la public, care a fluierat, nu ne multumeşte; e de datoria ministrului instrucţiunii să puie în vederea direcţiunii ce caragialiadă a făcut, şi pe acest temei s-o schimbe, ca incapabilă şi nedemnă. Voiam un teatru naţional, nu o gaşcă de opoziţie nedemnă, în care se insultă poporul şi instituţiile ţării.
Cerem cu insistenţă ministrului instrucţiunii să intervie.”

În acest timp, foaia unor tineri din capitală, care îşi închipuiesc că sunt socialişti, se grăbeşte a doua zi să ţină isonul ziarului citat mai sus şi scrie pe pagina întâi a numărului de la 14 aprilie 1885:

“Ziarul (…) publică în numărul său de ieri două articole foarte drepte la adresa direcţiunii teatrelor, prin care critică drumul pe care a apucat şi supunerea pe care o arată unei oarecare găşti literare din Bucureşti. Avis celor în drept a lecui răul.”

Mai mult decât atât : “Comediile d-lui Caragiale”, se zice, “sunt triviale şi imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viţioşi, sau proşti; situaţiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; şi încă aceste figuri şi situaţii se prezintă într-un mod firesc, parcă s-ar înţelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni.”

Citind aceste cronici ale timpului, am mers repede cu gândul la “Casa cu ţoape”, al  dramaturgului Dumitru Dinulescu, un spectacol care se joacă în această stagiune la Naţionalul craiovean, un spectacol contestat vehement, atât în interiorul, cât şi în afara teatrului, pentru violenţa şi trivialitatea limbajului, pentru “blazonul” personajelor, şi mă întreb candid, ”a la Voltaire”,  dacă “soţietatea” nu a  operat întodeauna cu două unităţi de măsură: una, a parvenitismului, care justifică orice mişelie care nu răsuflă în afara “fameliei”, “neamului”, “clanului”, şi se uită repede, şi alta a hedonismului, patriotismului, “iluminismului” – de estradă şi paradă.

“D-ale carnavalului”, spectacolul naţionalului craiovean, în regia lui Mircea Cornişteanu, este un regal al barierei, al periferiei unui trecut cald ca o franzelă, a cărei necurăţie poartă blazonul sincerităţii absolute a personajelor care se ridică, prin trăirea plină de dezinvoltură, prin copilăria vieţii bulevardier-romantice, deasupra
păcatului, şi deasupra spiritului castrator-steril al  moralei; asta pentru că – deşi  polifonice, deşi  unice ca şi roluri de compoziţie, deşi individualizate până la firul de păr, personajele plâng ( Mirela Cioaba – Miţa Baston, Nicolae Poghirc – Telemache ), le doare până la lacrimă ( măseaua ) ( Sorin Leoveanu – agentul fiscal ) ,  cântă sau iubesc (Nae Girimea, cu accent pe ultimul a, iar nu pe al doilea i ), se gelozesc grosolan  ( Ilie Gheorghe – Pampon ),  suferă, se răzbună, într-o dinamică a unei boeme pe lângă care viaţa modernă pare un program cartelat de calculator, care perpetuează  roboţi umani. Ce face regia? În primul rând, alege actori extraordinari; apoi,  le lasă toată libertatea să îşi compună rolul în detaliu, şi îi sincronizează într-o sambă latină şi o manea balcanică; doi dintre actori sunt elevii de  ieri ai maestrului Ilie Gheorghe ( Nae Girimea şi Didina Mazu), şi actorii atât de proaspeţi, de plini de sevă dramatică, ai scenei de azi. Ce face scenografia ? Un tur de forţă uluitor. Cu două scaune de bărbier din lemn, de acum 40 de ani, cu sertare brute, cu oglinzi de cartier, cu un pat de fier, cu o soba de tuci, cu burlan, cu o uşă, un cuier, cu două camere deschise spre sală, cu unelte banale, umple de viaţă o lume în care frizeria era “salonul” lumii “bune” de ieri  a periferiei oraşului, şi a boemei  sociale.

Nu cred să mai fi văzut un Nae Girimea în postura de fante tânăr, motan de cartier; poate, l-am văzut patron versat la femei. Poate, afacerist muieratic. Poate, om matur picat accindental într-o intrigă colosală. Dar fante rom, aşa cum se poate zări la “Tosca”, în Bănie, june prin, iubind deopotrivă două femei ( Miţa şi Didina ), nu! dacă nu am strigat “Bravo” din sală, regret! Bravo, Nae Girimea, fie-ţi poleită cu glorie mustaţa subţire !

În “D-ale carnavalului” participă monştri sacri ai interpretarii lui Caragiale, nu simpli actori. Ilie pronunţă „Mâţa”, nu Miţa. Partitura caragialană este îmbogăţită cu noi cuvinte, şi sensuri noi. Sorin Leoveanu se joacă cu publicul  de-a şoarecele cu pisica: ruperi de ritm, grimase, “magnetizări” teribile; scena din frizerie are o gradaţie colosală: în final, ca într-o casă de actori nebuni, fiecare personaj, cu damblaua lui, năvăleşte, aleargă, publicul este un bulgăre de râs, care se rostogoleşte  ca o avalanşă.   Scena carnavalului este temperat carnavalescă, lămurind mai degraba intrigile; anormalitatea  carnavalului constă nu în faptul că fiecare femeie are un amant ( asta este pură normalitate ), ci în faptul că fiecare femeie îl trădeaza cu altul..) Alt gag a trupei: Pampon şi Miţa , citind epistola pierdută de Nae, dau să se razbune: cum ? … dezbrăcându-se înfrigurat, în acelaşi pat… Cuprinse de patimă, cele două femei sunt gata, pe de altă parte, la un melange a trois, cu Nae, în acelaşi aşternut. Iordache, calfa  ( Adrian Andone ) este un liant între personajele principale. Comisarul ( Valeriu Dogaru ) cere explicaţii, pe care le retează fără să le asculte, cu mârâitul : “Vorbaaaa !…”  Pampon scoate în şuturi în avanscenă un jandar care, chipurile, îl arestează. Ce afirmă Telemache ? “dacă mă înşală şi a opta oară… ( Miţa)… mă însor…”.Cum poate să plângă şi să sufere “mangafaua”, adică “bibicul”, pe scenă, acest Rică Venturiano de buzunar, şi Birlic cu har, este măcar genial…”Bibicul” cade cu uşă cu tot ca un Icar, cascador al oaselor…după cum ori de câte ori Nae Girimea se repede asupra altei măsele a agentului fiscal pare că temeliile naţionalului  se cutremură sub pulpele şi cleştele unui Hercule…

“Totul e bine când se termină cu bine”. Dom’ Nae lămureşte afacerea, îi împacă pe toţi, dându-şi întâlnire, estimp, pe ascuns, cu fiecare femeie: cu Didina, la 17, cu Miţa, la 19…

Trupa craioveană şi-a luat rămas bun pe scenă de la conu’ Iancu, privind ironic din cercul cu stele european. Îşi lua rămas bun, chipurile, de la anul Caragiale. Mie, unuia, mi s-a părut că nenea Iancu trăieşte doar mai uman, cu vremea lui cu tot,  decât Europa întreaga de azi, cu stelele ei cu tot, şi pare a spune:  “ Ridendo castigat mores”, adică, în  felul lui “nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul”… Ce tragi-comedie mai elocventă, pentru un “bobor de patrioţi”, decât să râdem după un secol,  cu Caragiale, pe banii Europei, de o lume pură în prostia şi simplitatea ei, care şi-a iertat Dumnezeii de carton care încearcă, după  două războaie mondiale, şi un început de război al terorii,  “să trăiască optim”, cu cip de memorare a vieţii la om şi  paşaport la bou, în timp ce părul, vai, părul, sau barba, vai, barba, au rămas aceleaşi, doar frizeria are alt looking (spiegel – germana, miroir – franceză, espejo – spaniolă, specchio – italiană) … Parol !…

Lasă un răspuns