Liviu Florian Jianu: Scrisoare către Putin. Epistolă de colecție

descărcare

Stimate tovarășe Președinte Vladimir Putin,

 

Sunt cetățean român, fost membru al Partidului Comunist Român. Și azi, mă mândresc, văzând pe ce lume trăim, că am rămas tot membru al aceluiași Partid. Mai înainte, am fost botezat. Ortodox.

Ambele titluri astfel obținute erau, pe vremea mea, o mândrie națională, pe care aproape toată lumea, și-o dorea.

Am fost tratat foarte frumos de vechea securitate. Și de cea nouă. De o rudă de-a mea, din ea. Până a fost pensionată.

În anul 1986, terminând Facultatea de Automatică, din Craiova, părinții s-au gândit să îmi facă o bucurie, și mi-au plătit o excursie în Rusia. Am plecat cu avionul, și am venit cu avionul.

Vameșii rusi s-au purtat foarte frumos cu noi. Au ridicat doar câte un colț al hainelor din bagajele noastre, și în câteva secunde, am trecut mai departe. Vameșii români ne-au purecat până la coarnele drujbelor, aparatele foto, veioze, frigidere, și nu știu câte altele, colegii de călătorie, la întoarcere.

În Rusia, am găsit pace și liniște. Vănzătoare tinere și frumoase, cu o privire pierdută, și caldă, de care m-am și îndrăgostit, fără să le-o spun. Deși știam să vorbesc câteva clase, în limba rusă.      Fapt pentru care – deși nu făceam comerț deloc – eram curtat de întreg echipajul – să le traduc numele stațiilor de metrou, să negociez prețul,  cu vânzătoarele,  și să obțin  / dau informații.

M-au impresionat panorama de la Borodino, cultul eroilor, palatul Ecaterinei/ Elisabetei?, Ermitajul, catedrala Vasilie Blajenin, Kremlinul, am vizitat mausoleul lui Lenin, Selskoe Centralnâi Magazin. Am fost cazați la hotelul Orleonok, unde am fost serviți la masă cu porții mari, în farfurii imense. Am fost primiți la școala Zoia Kosmodemianskaia, unde colegii noștri uteciști ne-au primit entuziaști, și ne-au invitat și la un spectacol, în care au pus pe masă, toate bunătățile sufletului lor vocal, și dinamic, cazalcioc, rus.  Apoi, ne-au dus  la periferie. La o școală. Aici, jale mare. Elevii se alergau pe culoare, nu intrau la ore, își dădeau unii altora în cap, parcă erau elevii noștri, astăzi. Și profesorii nu puteau să îi mai stăpânească. Erau bătuți, ba chiar, plângeau.

Mi-am cumpărat din Rusia un parfum J’ose/   din centrul Moscovei, – pentru mama –  import Franța, care venise în butic, tocmai când treceam pe acolo. Scump. 42 de ruble. Dar mi-am zis că mama merită. Și l-am luat. Cred că nu l-a folosit nici acuma.  Dar s-a bucurat. Am mai luat un blitz de aparat Zenit. Foto. Aparatul era prohibitiv. Foarte scump. Pentru asta, mi-am vândut pulovărul; de pe mine. În fața hotelului. Îl priveau cu jind, de atâta timp, câțiva ruși. Așa că am obținut un preț bun. Din el, și din ce mai aveam, mi-am luat și o șapcă de caracul, pe care o am și acum, recondiționată la un ultim atelier, poate, de aici. De lângă magazinul Indian, de pe Ne(r)va?.

Mi-a plăcut foarte mult în Rusia.  Clădirile ei imense, care erau strivite însă, și păreau niște furnici, în imensitatea cerului, și a spațiului liber, rus.

Mi-au plăcut oamenii. Liniștiți. Curați. Frumos îmbrăcați. Mașinile. Sobre. Puține. Trenul. De la Moscova, la Leningrad. Am dormit în cușete. Mi-a plăcut că nu existau bețivi. Și dacă apăreau bețivi, sau scandalagii, sau  criminali, miliția apărea ca din pământ, și îi sălta  de umeri cât ai zice pește, și dispăreau cu ei, cu tot, ca și când nici nu ar fi existat. Ce aveam noi cu antipacea aceasta? Pe cine, și cu ce, deranjam noi?

Un singur lucru m-a intimidat. Pe scările de metrou, care nu se mai terminau, de alunecat, în sus, sau în jos, la 3 ruși, erau, parcă, 2 militari. Frumoși. Bărbați adevărați. Ofițeri.  În marea majoritate.  Cu potcapuri late, și înalte.  Asta însă nu o înțelegeam. Că independența copiilor nu se apără cu fabrici de lapte. Că există pe lume, băutori de sânge, foarte mari.

Dar nu vreau să vă rețin timpul, cu amintirile mele. Știu cât sunteți de ocupat. Și  știu cât de mare este Rusia. Ca să îi facă față, singur, chiar și un președinte marțial, ca Domnia Voastră.

 

De ce v-am scris toate acestea.

În Petroșani, în România, se află un copil. Genial. Și-a pierdut ambii părinți. Are o pianină. Și a făcut minuni, din ea. A luat  premii după premii. Naționale. Internaționale.  Își dorește ceva. Să învețe limba rusă. Pentru că admiră compozitorii ei.  Pe care vrea să îi cânte. Limba lor a ieșit, și iese, și prin sunete. Din străfunzimea înțelepciunii  și rădăcinii comune, a tuturor limbilor.

Copilul își dorește să urmeze Conservatorul din Moscova.

Și mie  mi-ar fi plăcut. Când eram copil. Să îi cunosc personal pe Esenin, Tolstoi… Limba… să recunosc… la început, în școală, când era mai ușor, mi se părea atât de frumoasă… apoi, materia s-a complicat… era din ce în ce mai greoaie… mai stufoasă… poate, muzica ei, nu era făcută de cine trebuia… poate, de Evtușenko…poate, de altcineva…Dar Dv. cunoașteți cel mai bine cei mai simfonici profesori ai tuturor valorilor limbii ruse…

 

El, acel copil de 12 ani, ar putea fi ambasadorul Rusiei, și al României, în lumea de mâine…Un translator… De amintiri… mai presus de orice partitură fixă…

 

Îl cheamă Fabian Prscina.

 

Vi se mai spune țarul roșu. Eu sper că ați rămas numai un președinte- secretar general de partid – roșu. La inimă.

Și Moș Crăciun este roșu.

Să fie un motiv, să fie pus, din aceasta cauză, la zid? De același roșu, Apus, dintotdeauna?

 

Vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați acordat această audiență virtuală.

Și chiar dacă am stat de vorbă doar cu Zidul, de sticlă, sau cu mine însumi, sunt împăcat.

Cel puțin am încercat.

O cuminicare? Comunicare?.

Liberă?

 

Ani nenumărați,  fericiți, și multă sănătate!

 

Uitasem.

M-am gândit mult care este cea mai frumoasă amintire a mea, din Rusia.

Eram în autocar. În față. În spatele conducătorului de grup. Parbriz larg. Înalt. Frumos de tot. În dreapta, oblic, față, șoferul.

Șoferul a strănutat.

Eu am avut, brusc, o inspirațiune. Voiam să îi fac o bucurie. Pentru cât de bine, ne simțeam.

-Sceaslivo!

Mi-a ieșit de pe buze.

El, care tocmai pleca de pe loc, s-a întors cu fața ca un soare plin,  spre mine, Și m-a privit luminos și înduioșat:

– Vî znaete par ruski?

 

Nu e bucurie mai mare – între oamenii simpli, ai unei țări – decât să audă un străin că vorbește  frumos, pe limba țării lor.

 

 

Cu deosebit respect,

 

Jianu liviu-Florian

 

 

Scastie jelaiu vam !

 

Lasă un răspuns