Liviu Florian Jianu: Poveşti muritoare

Jianu Liviu-Florian: FERESTRE ÎN CONŞTIINŢA VEACULUI

Jianu Liviu-Florian, Poveşti muritoare, Editura Semănătorul, iulie 2011

de CEZARINA ADAMESCU

Universul acestui inepuizabil poet, scriitor şi publicist se deschide spre azur, de la zenitul cunoaşterii primelor elemente existente-n natură, până la nadirul iubirii de Dumnezeu, Atoatecreator, cu o generozitate şi temeinică rodire, prefăcute în fructe de Lumină. Sintagma din titlu este, desigur, o capcană, pentru că, poveştile sunt de obicei, nemuritoare. Ele străbat erele, spaţiile şi ajung, acolo unde omul, îndeobşte, nu ajunge cu pasul. Nu în zadar se spune: pe aripi de poveste. Poveştile sunt, fără doar şi poate, aidoma cailor înaripaţi care te duc “ca vântul şi ca gândul” – cu cel mai vechi vehicul care a existat vreodată, dar şi cel mai rapid: închipuirea.

De când lumea se ştie că românul face haz din orice, ba chiar face şi haz de necaz. Simţul umorului, moştenit de la Nenea Iancu, de la vestitul Alecsandri, apoi, cu descendenţii lor: Tudor Muşatescu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Dumitru Popescu, Dumitru Udrea, Valentin Silvestru, Florin Vasiliu şi mulţi alţii, demonstrează din plin, calitatea românului de umorist nativ, ca să nu mai vorbim despre snoavele populare ori Povestea Vorbei moştenită de la Anton Pann. Însă în volumul de faţă, titlul “poveşti” este peiorativ. Este vorba de poveştile trăite de oameni adevăraţi, poveşti cu care ne confruntăm zi de zi şi mai ales, de cele care circulă oral şi atunci când le auzi, eşti tentat să spui, la rândul tău: “Ei, poveşti!” Cu toate acestea, morala, sau pilda lor îţi rămâne întipărită pe meninge şi-ţi aduci aminte de ele, la timp cuvenit, când realitatea însăşi îţi oferă prilejul de a te confrunta cu aceleaşi situaţii. În acest sens, autorul este un fel de degustător la masa împăratului, sau a oficialităţilor. Îşi ia asupra sa rolul de a servi primul din bucate şi din vin, cu riscurile de rigoare. Şi noi, aşteptăm cuminţi să vedem dacă moare pisica, după care, ne încumetăm să ne înfruptăm din delicioasele bucate. El este cel care scoate castanele din foc, cu mâinile goale. Şi tot el stinge jarul. Ori îl aprinde. E de ajuns o scânteie cât de mică. Să purcedem, aşadar, pe aripile închipuirii, şi să adăstăm, conduşi de mână de povestitor, ca să aflăm, unele din cele mai frumoase “Poveşti muritoare” aflate pe la noi. “Povestea pomenirii lui Dumnezeu” este o satiră usturătoare la adresa acelor calici bogaţi, locuitori în Calicia, care nu se îndură să facă o pomenire lui Dumnezeu, cu “o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, şi o lumânare!” – deşi, toţi sunt “în consilii de administraţie, slujbaşi ori directori bancari, manageri, comercianţi şi negustori, politicieni, notari, avocaţi, magistraţi, angrosişti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe lună, salar!” Dar cu toţii, după expresia autorului, “calici întru pomenirea lui Dumnezeu”. Ironia autorului atinge apogeul când se întreabă, cu totul justificat: “O, încercarea încercarilor! Ce oameni să aibă în Calicia asemenea averi, încât să dea din ele, un firfiric, măcar!? Cine să îşi ofere asemenea divine plăceri, serafimice desfătări, heruvimice încântări, încât să plătească a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine să îndatoreze Bunătatea Dumnezeiască, cu recunoştinţa omenească? Căci toţi bogaţii Caliciei erau neşte calici, sadea!” Locuitorii Caliciei zugrăviţi mai sus, după ranguri şi clase, erau primii care se plângeau de toate nevoinţele din lume. Este un procedeu stilistic cunoscut, ca lucrurile să se întâmple exact invers, decât le expune autorul. Tuşa ironică groasă folosită este pentru a se înţelege prin contrast, grozăvia. Povestitotul este un fin analist al societăţii şi nu scapă nici un prilej pentru a-şi ironiza, în sens moralizator, personajele înrobite de păcate şi vicii, spre a le trezi şi îndrepta. Ori măcar de a atrage atenţia.

Lasă un răspuns