Liviu Florian Jianu: Pilot de noapte. Proză de frondă

images

Pilot de noapte

 

Păcatul meu constă în faptul că eu nu cred că vreo instituție a statului este fundamentală. Nici din trecut, nici din prezent. Detest Puterea. Ca forță care obligă. Să faci ceea ce nu vrei. Cu orice preț. Și nu îți oferă nicio alternativă. De a trăi ca om, demn. Nu ca instrument. De tortură. Pentru  alții. Și ai tăi. Din aproape, în aproape… până hăt, departe…

M-am supus, în viață,  și unor comandamente în care nu am crezut.  În speranța că ele se vor schimba. Nu prin revoluții sângeroase. Prin creații, și recreații, de catifea. Ca să treci prin ele, cu sânge, sau fără, vărsat – și  să simți alte aberații. Ale spiritului așa zis liber. Pe care ești condamnat, să le aclami. Sau să le suporți, ca un ilegalist al limbii, istoriei, vieții, experienței, memoriei, moralei, țării, națiunii, și umanității tale.

Detest Puterea care strivește. Chiar și Divină. Sau care pare, doar. Detest însă și candoarea Adverasului, mascată, atât de rafinat. Minciuna. Falsul. Furtul. Crima. Ura. Răzbunarea. Lăcomia. Războiul. Mizeria. Perfidia.

Pentru mine, Sfântă este altă Putere. Coeziunea. Comuniunea. Armonia.

Nu este elocvent, ce reprezintă în filozofia creștin-ortodoxă – cuminecătura? Împărtășania?

 

Comuniunea cu Dumnezeu.

 

A ta, cu El.

A tuturor, prin El, cu fiecare, în parte.

 

Și împreună.

A tuturor oamenilor.

Și vii, și morți, și nenăscuți.

 

Vă sperie atâta putere?

 

Pe mine, nu.

 

Am fost atât de strivit de instituții, forme,  legi, reguli, ordine, chei, scopuri, fundamentale,  sacrosante, tot mai impuse, de o lume  simțită ca străină mie, îmbătrânind,   încât nu am devenit terorist, asasin, anarhist, ucigaș, dement, paria, animal, putoare, pradă ușoară,  sau legumă.

 

Ci simt –  așa cum sunt acum – o mare libertate. Tot prin oameni. Văzuți, sau nevăzuți.  O respir, și as vrea tot mai multă… Și cum nu pot să ies afară, din mine, îmi iese prin pană.  Libertatea de a fi iubit, și de a iubi –  de tot, și de toți, și de toate…

 

Libertatea de a fi în comuniune cu Dumnezeu, când intru în picaj, și de a fi ajutat, de oameni, și preoți. De a urca, iar… prea sus, fără ei, fără El, din păcate… Dintr-o mare bucurie de primăvară de eternă libertate… părintească… copilărească…

Și de a cădea… din această cauză…

Și între aceste siaje –  risipesc ceea ce am dăruit, din cădere în urcare…

 

Rugați-vă și pentru noi, piloții într-o singură aripă – și două picioare oloage, pe palonier –  loviți în tâmplă de pietre amatoare  –  prizonieri, între cârjele veteranilor de croazieră, din spatele lor – între bătăile din aripi de coconi,  de fluturi neștiutori, avide,  spre lampă, ale fraților – și cu instrumentele de zbor făcute țăndări, de copiii lor…

Lasă un răspuns