Liviu Florian Jianu: Oblemenco rupea plasa!

descărcare
Moto:
OBLE! OBLE! OBLE!
            Și Oblemenco trăgea.
            Trăgea atât de tare, încât rupea plasa.
            Trăgea atât de tare, încât făcea mingea pătrată. Așa spunea Purcaru.
            Sfera nu mai avea nimic rotund în ea. Parcă îți perfora o cărămidă plasa.
            Și dacă puneai mâinile, ți le dădea peste cap.

Papuc, Manta, Purcaru, Ivan, Deselnicu, Boc, Purima, Strâmbeanu, Marcu, Bălan, Țarălungă, Oblemenco…

            Atât imi aduc eu aminte din Știința.
            Așa scanda galeria: “ȘTIINȚA! ȘTIINȚA! ȘTIINȚA!”
            Grosul ei era vis-a vis de tribuna centrală.
            Sub stema României. Care avea de toate. Mai ales, un stadion plin de lume, care venea la fiecare meci cu bucurie, cu ambiție, dârzenie, cu patima, plesnind  de dorința de victorie, de viață, ca sa îi vadă pe “ai noștri”.
            Jucătorii nu erau mercenari. Nu erau stranieri. Nu erau legiunea străină. Nu erau astrali. Sau galactici. Erau niște muritori, ca suporterii. Niște Atlași zilieri ai eternității. Ei dădeau cămașa duminicilor de pe ei. Și transpirația amestecată cu sânge, în arena a ceea ce ar fi vrut fiecare să fie: un învingător pentru ceilalți.
            Și oltenii erau mulțumiți: filologi, ingineri, medici, muncitori, juriști, polițiști, militari – că au un numitor comun: “Știința”. De a fi cel mai bun.
            Într-a șaptea, parcă, mă lua cu el, tata. La stadion. Uneori, doi pe un bilet. Zicea că sunt cu el. Lăsați-l, că e mic. Rar, la oficială. Nu sus de tot. Pe băncile de lemn. Neacoperite de ciuperca de beton.
            Îmi mâncam unghiile de nerăbdare. Să batem. Nu-ți mai mânca unghiile. Îmi spunea tata. Înjuram. Dacă mai înjuri, nu te mai iau la meci. Îmi spunea.Luam semințe. Și ronțăiam. Și eu. Și tata. El, inginer–șef, eu, elev. Ronțăia tot stadionul. Și directorii. Și muncitorii. Și conducerea, de pe bancă. Dacă ar ști lumea, și azi, ce minuni sunt semințele – rarele, pentru Eutopia – pentru toate  bolile de sânge și ficat…
            Țâșnea apa, jos, lângă gard. Coborai și te săturai. Pe gratis. Țigăncile te îmbiau – în samba spaniolă – cu prăjita. Și mere în zahăr ars.
            Și publicul respira odată cu echipa. Se ridica de pe bănci, când ataca ea. Se strângea în el,  când se apăra. Strângea din pumni, când rata. Lua foc, când marca. Încremenea, când lua gol. Apoi – reîncepea. Ca un vulcan rănit, trezit la erupție.
            ȘTIINȚA! ȘTIINȚA! ȘTIINȚA! Bătând din palme. Fluturând steaguri alb-albastre. Și când nu mai era nicio speranță – toți ochii se îndreptau spre el. Vulturul din vârf.
            OBLE! OBLE! OBLE!
            Și Oblemenco trăgea.
            Trăgea atât de tare, încât rupea plasa.
            Trăgea atât de tare, încât făcea mingea pătrată. Așa spunea Purcaru.
            Sfera nu mai avea nimic rotund în ea. Parcă îți perfora o cărămidă plasa.
            Și dacă puneai mâinile, ți le dădea peste cap.
            Așa era pe atunci. Curios. Era și echipă. Erau și oameni. Bărbați dintr-o bucată.
            Știința era acompaniată de uralele fiecăruia. De ovațiile numelui ei și ale fiecărui jucător. Cu intensitate, după merite.
Și înaintea meciului și în timpul lui.
Și fiecare virtuoz ieșea sau era rechemat, ca un actor,  cu boema dragoste, la rampă.   După meci, marea publicului se retrăgea  în pârâuri, pe la locuințele jucătorilor.
Să le cânte. Numele.
Să le aducă aminte. Reușitele.
Să le facă. Urările.
Să le laude. Cicatricele.
A urmat Craiova Maxima.
14 – 15 mai 2015

 

2 păreri la “Liviu Florian Jianu: Oblemenco rupea plasa!

  1. Pingback: A fost odată, ca niciodată… - Ion Coja

Lasă un răspuns