Liviu Florian Jianu: Fotografia. Proză scurtă

De mic, îmi plăceau trenurile.
Mașina a venit mai tâziu, în 1968.
Când aveam 7 ani. A fost prima mașină străină, de lux, din oraș.
Fiat Uno Mille Tree Cento. Așa scria pe torpedoul ei albastru. Cu litere argintii, de metal. Caligrafiate înclinat, într-o strunjire adâncă și rotunjită.

Până atunci, în oraș mai existau câteva Pobede, câteva Volga, câteva Varșave, în jurul prefecturii, ambulanțe colțuroase albastru-deschis, ca niște cutii ermetice, cu 2 ferestre cu  perdeluțe verzi, în spate, și cruci roșii în ele, rate, autobuze cu scaune de fier, perne de buret, și tejghea, cu băncuță, pentru taxatoare, camioane cu botul înalt, de crocodil, cu radiatoare în V,  bascule cu capota rotunjită, motociclete cu ataș, IMS-uri, pentru miliție, și armată…   
Gara, trenurile…
            Erau altceva…
          Ori de câte ori mă aflam prin preajma ei, îi rugam pe ai mei. Haideți să stăm puțin în gară. Pe o bancă. Să mă uit la locomotive și trenuri.  Mergeau. De dragul meu. De bucuria mea.
          Oamenii nu existau.
          Existau ele, mari, negre, nichelate, cu biele roșii, cu marginile albe, sau galbene, șuierând, pufăind, rostogolindu-și roțile din ce în ce mai mari, patinând pe șine, vibrând de energie, putere, în acorduri de nori de fum alb, negru, gri, cenușiu, și șuiere – ele, locomotivele – conducând personalele și marfarele.
          Existau semafoarele, acele,  roșii, albastre, verzi, galbene, alb-negre, alb-roșii, barierele, macazele, impiegații, conductorii, acarii, cu ciocane grele, bătând roțile, manevranții,  cu steagurile, șoferii de electrocare grele, galbene, cu remorcă, și lume ca la piață.
          Pentru că trenurile duceau, și aduceau, viață.
          Și noi, cu ale noastre, printre ele.
          Craiova , Caransebeș, Simeria, Alba-Iulia, Meteș, Brașov, Peleș, București, Iași, Săliște, Sibiu , Cluj, Timișoara…
          Multă vreme, singurele…
          Multă vreme, ieftinele…
            
           Și azi, așteptând  prêț de un ceas, poate, în gara Filiași, în personalul cu două vagoane, etajate, și locomotivă electrică, marca Electroputere, de acum zeci de ani, am citit o tăbliță prinsă în 4 bolțuri mari.
 
Stația Filiași
S-a construit în anul
1888
 
Și mi-am zis, amintindu-mi tot drumul de la Craiova , la Tg. Jiu, că mare entuziasm trebuie să fi fost pe capul țăranilor, la 1877.
Că au fost atât de bucuroși, că s-au văzut liberi, că au tot făcut – când nu mai aveau ce face la ei în ogradă – numai stații, și cale ferată. Să se cunoască mai bine. Unii pe alții. Din întreaga țară.    
Și de atunci – de cum a  fost atunci – s-au mai dilatat, poate, șinele. De atâta dragoste. A cronicilor lor de familie, orale. Purtate pe limbă, din  generație, în generație. Din localitate , în localitate. De împins roțile. Din zăgazuri de ape. S-or mai fi ridicat, poate, în capitale de plase, niște stații mai încăpătoare. Pentru toate neamurile. S-or mai fi întărit niște terasamente. Să reziste la greutatea vremurilor. S-or mai fi înțepenit purtările scaunelor, bagajelor, ferestrelor, și ușilor. S-or mai fi îngropat coborârile. S-or mai fi trimis pachete călătorilor prin  mecanici și împiegați. S-or mai fi tratat nașii cu o sămânță de floarea soarelui, de boli de sânge și ficați mâncați. S-or mai fi angajat infractorii tineri ca bodyguarzi, în gări – de către oameni adevărați. S-or  mai fi turcit – spre binele tranzitului interior – toaletele. Dar fântânile și izvoarele – de atât de seci, și de neuitat-  de  curățate – nu au arătat nici sub turci. Și pompele lor, de neadmirate, pe veci.  
Dar în rest – tot drumul – cum s-o fi ridicat la 1888 – cu stații, case din preajmă, și oameni – nu cred să se fi  schimbat prea mult la înfățișare.
          Mă doare doar că atâta frumusețe nu e măcar tencuită, zugrăvită, și vopsită. Curat și frumos. Ca la țară.
          Că impiegații ning de cu toamna.
          Dar mă bucură că tinerii din compartiment sunt mulți.
          Vin de la țară. La oraș.
          Și se întorc – la sfârșit de săptămână – la țară.
          Că la oraș, ce să faci?
Să câștigi bani.
          La ce e bun orașul?
          Să înveți de toate. Să proiectezi viitorul. Veșniciei care s-a născut la sat.
         
          Dinu C. Giurescu scria tot în 1968. Anul primei mele mașini străine de lux.
          În America , nu există satul.
          Doar orașe, și orășele.
 
          Dar atunci, veșnicia care s-a născut la sat, încotro se duce?
 
          Că eu, unul, fără grădină, fără parcuri, fără livezi, fără tei, fără păduri, fără liliac, fără baltă, fără lac, fără râuri, fără mare, fără, parcă împietresc.
 
          Atât de  tare, încât nu mai înțeleg nici măcar o discuție, despre fotografie, seara, într-o simigerie, la o halbă, Golden Brau, cu laureații, și o plăcintă cu brânză ( Artistică? Criminalistică?  Poezie? Fotografia?)
          Înțeleg, venind prima dată, în Târgu Jiu, cu atâta bucurie, prêț de 4 ore de călătorie și  filmare, cu personalul, cu ochii, gândurile, amintirile,  că statuia dintr-al doilea sens giratoriu, plecând din gară, spre dreapta,  de lângă liceul Tudor Vladimirescu, și Academia Dimitrie Cantemir, spune ceva.
          Omul este o pasăre.
          Căruia i-a căzut capul.
          Mai jos de poală.
          Și de atunci, gândește cu ea.
         
          Și această lecție, ne-o predă alt cap.
          Intrat în pământ, pe jumătate.
          Acum, vedea…
         
          Aceasta este fotografia mea.
          Dar știți cât ar trebui să țină o masă, ca să vă spun tot ce am gândit eu – tot drumul – până am ajuns la ea?
          Și cât de greu e să te ușurezi cu coloana recunoștinței fără sfârșit aninată deasupra capului?

2 păreri la “Liviu Florian Jianu: Fotografia. Proză scurtă

  1. Adaugio neoEminescian- neoSorescian
    ( G – Astronomii )
    ( Neo Gargantua și Pantagruel )

    O, diplomatic echivoc! Pentru-așa scop
    De când orbește-al Lumii telescop,
    În loc de-atâtea arme scumpe-n ani –
    Mi-a mai rămas să mă exprim … și-n bani…

    Sau – încântați – mă ajutați – Sultani?
    Și Mari ai Lumii Împărați – Fazani?

Lasă un răspuns