Liviu Florian Jianu: Am fost și eu la înmormântarea domnului…

Feții și Fetele Moșului și ale Babei
Baremi, când a murit Făt-Frumos, Biserica aceea mi se părea un Palat.
Acum, era un talmeș balmeș acolo, un loc înghesuit, un depozit de lăzi și undeva, într-o parte, pe un zid mărginaș, ceva ce ți s-ar fi părut mai degrabă un scrin, de ținut niște marfă.

Acolo era – bine ascuns – cu o margine înaltă – de trebuia să te ridici bine de tot – să vezi ce este înăuntru – domnul Ovidiu Ghidirmic. Care părea un altul. Alb. Învinețit pe ici și colo. Pe față. Parcă bărbierit prea proaspăt. Și cu pometele drept, ditamai ieșit – la vedere, în față.
Domnul profesor se micșorase. Odată cu tot ce era înăuntru. Spațiu. Timp. Relicva din scrin, de pe fund, părea să se fi scufundat în copilărie, cu gura neagră, trasă ca o linie, și o expresie de nobilă sărăcie mândră, pe față. Nici costumul, nici cămașa – nu păreau de pe vreme aceasta. Ci păreau purtate de când lumea, la țară. De o învățătură școlară prea ștearsă.
Și ce era mai incomod, și mai penibil – era că nu aveai pur și simplu acces – nicăieri – înăuntru – la lada aceasta. Cu fanta ei de sticlă, și ea – prea mică, parcă – prea lungă – și prea îngustă – nici ca să îl cuprinzi prea bine, nici ca să îi depui, și tu, sărutul tău de Iudă, unde ai fi crezut că se nimerește mai bine.
Pur și simplu, venisem cu ideea preconcepută să nu îl sărut niciunde.
Era un fel de profanare.
A mitului vorbitor, de la tribuna, veșnic liberă.
 
Dar – în fața imaginii acesteia – pierdută, lăsată în atlasurile ei diafane – după atâta goană – tentația era irezististibilă.
 
Numai că lada era impenetrabilă.
Numai dacă aș fi spart-o, ca atâtea altele, pe care le-am lăsat în urmă.
 
Venisem să fur, ca de obicei – dar trebuia să mă rezum – să sărut numai o margine a capacului lăzii. Nu înainte de a-i spune domnului profesor, pe care nu l-am avut – la catedră – niciodată:
 
         Ce să facem noi, domnule proefsor, că nu mai ajungem până la dv.?
           Ne depunem și noi, aici, pe lemnul acesta, sărutul nostru.
         Și vă mulțumim.
         Cine o fi umflat Spiritului pomeții – la box – și în ziua de astăzi?   
Și am început să râd. La înmormântare. În Biserică. Depărtându-mă de lăzile acelea. 
         Ne scuzați, doamnă profesoară. Ne-am tâmpit definitiv pe lumea asta.
 
Baremi, când a murit Făt-Frumos – cunoșteam niște  actori mai mari.
Acum, afară, unde era – totuși – mult mai larg – unde viața părea că tinde să își recâștige dimensiunile ei înalte, normale – era un pâlc și mai mic, și nefamiliar. Trei fete frumoase și tinere, studente, poate, un tânăr, poate și el, și o figură din liceu – oarecum cunoscută.
 
Iar înăunrtu, în intuneric, trei doamne.
Atât.
Un décor înghesuit, de tot, o sticlă de apă, afară, sub steagul de doliu, niște pahare de plastic, transparent, și înalte,  și o generoasă austeritate în căutare de personaje, care – poate – se vor lăsa așteptate.
 
În fond, cum să le mai vorbească – domnul profesor?
 
Cu arta aceea ancestrală – inimitabilă?
 

O părere la “Liviu Florian Jianu: Am fost și eu la înmormântarea domnului…

  1. Este un trist bun rîmas, definitiv. Dumnezeu să-l odihnească în p\ce ! Multe condoleanțe Familiei întristate și îndurerate.
    Cu deosebită stimă,
    Melania Rusu Caragioiu

Lasă un răspuns