Liviu Florian Jianu: Et in Arcadia ego. Din manuscrise

descărcare

Et in Arcadia ego

 

            1977. Miercuri, 6 aprilie, dimineata

Plicul misterios

          In dimineata zilei de 6 aprilie, micul nostru grup „mare” se imbarcase cu toate hangaralele in trenul spre Bucuresti. Aproape ingenuncheat sub geamantanul plin pana la refuz cu fise, carti, caiete si tratate de literatura, inghiontit si strivit ca un bet sandvis intre doua calatoare corpolente, imi croiam drum pe culoarul de fum al vagonului, in cautarea unui loc salvator. In spatele meu, Dan se lupta voiniceste cu doua sacose cu varf, aruncand ici si colo cate un pardon de circumstanta. Mie cel putin, imi umblau prin minte numai pasnice binecuvantari. Ceilalti membri ai neinfricatei noastre expeditii se pierdusera undeva, in dreptul scarilor, intr-o aglomeratie de saci cu cartofi, din care rasarea biruitoare, sfidand orice record pe verticala, palaria alba a Danei.

Ma aflam in dreptul unei ferestre deschise, si tocmai trageam o gura zdravana de aer proaspat, nepoluat de trabucuri, cand o voce ascutita ma intepa in ureche:

–         Dan Gherghina este aici? Curios, m-am uitat atent pe peronul de pe care o fetiscana  intr-o canadiana rosie, cu un breton tepos care-i invada nasucul obraznic, ma privea insistent.

–         Dan ? Sa vad daca mai rasufla ! Din spatele meu, cel cautat imi expedie un ghiont strasnic in coaste.

–         Eu sunt Dan. Ce s-a intamplat?

–         Un plic din partea tov. profesoare Campeanu! Ciripi fata, intinzandu-i un pachet voluminos, cat o zi de post. Si mult succes! Si zicand acestea, o tuli spre iesire, nu inainte de a-i face smechereste cu ochiul. Dupa trei sferturi de lupta apriga, de parlamentari, retrageri si inaintari strategice, am reusit sa ne instalam intr-un compartiment. In clipa in care ne-am asezat, n-am rezistat si l-am tras de maneca pe Dan:

–         Gata, sefule! Acum deschidem pachetul! Zis si facut. Cu miscari nesigure, am tras amandoi de hartia alba, si… in pachet se odihnea regeste o strasnica cutie cu bomboane, langa un imensc plic albastru. Am pus cutia deoparte, privind-o pofticiosi, hotarati sa nu cedam unul altuia o bomboana in plus ( nu mancasem de dimineata, si acum se apropia ora 13 ) si am rupt plicul, asteptandu-ne la o supriza cel putin la fel de placuta. De la prima miscare, pe bancheta au inceput sa curga hartii si hartioare, pe putin 50, si toate acoperite cu o caligrafie marunta. Era suplimentul util la cele doua luni de toceala efectiva pentru marea expeditie. ..

Si bietul Dan, care-mi promisese solemn ca la Iasi nu va mai pune mana pe carte…

 

 

1977. Miercuri, 6 aprilie, seara

 

Fotbal minut cu minut

 

Sosim la Iasi. Olimpiada se tinea peste doua zile si ne puteam permite o zi de repaus, desi numai de asta nu ne ardea noua. Seara, Dan m-a luat de mana si m-a condus intr-unul din putinele colturi ale caminului, gasit cu multa stradanie de tovarasa profesoara Iordache: debaraua femeii de serviciu. Aveam de gand sa ne uitam peste materiale. O ora am rezistat ; mai mult, nu. Era poate prea mare tensiunea asteptarii si ne-am decis sa o descarcam intr-o miuta pe terenul de fotbal ce se vedea pe fereastra. Am alcatuit ad-hoc doua echipe alaturi de ceilalti patru ocupanti ai camerei noastre ( pe trei dintre ei nu-i cunoasteam inca prea bine ) si am incins o partida ca in Banie, cu lovituri ( nu numai in minge ) si vociferari atat de aprinse, incat l-am obligat pe pasnicul portar sa ne suspende terenul pe termen nelimitat.

Sic transit gloriam mundi…

1977. Miercuri, 6 aprilie, noaptea

Noaptea alba a cugetatorului

 

In sfarsit, iata-ne in camera. Eram acolo toti cei sase magnifici: Dan Gherghina, Dan Orfanu, zis si „parintele“, spre a nu fi confundat cu primul, Mantog Dumitru, Marin Constantin Dorin, toti din anul II, George Vladutescu, supranumit datorita varstei si „cel batran“, si subsemnatul, boboc. O jumatate de ora fusese indeajuns ca sa ne cunoastem,  eram doar olteni.

Era ora 12 fix si inca nu puteam adormi. Deodata, „parintele“, neavand ce face, incepu sa se tanguie: „Noi nu dormim, fratilor, si maine avem olimpiada!“ Toti stiam ca olimpiada se va tine vineri, sau aproape toti, caci la auzul acestor cuvinte, Calin, ce parea ca motaie profund sari ca ars din pat: „Maine e? Si eu care trebuie sa-l repet pe Creanga!“ Si zicand acestea, insfaca caietul de sub perna si incepu sa rumege febril cuvintele…

M-am uitat la ceilalti. Muscau din cearceaf si se chinuiau sa nu rada; cat despre mine, radeam cu lacrimi, dar imediat am inceput sa icnesc ca un necuvantator urecheat, prefacandu-ma scuturat de un zdravan acces de tuse. Si cum nu mi se parea ca am fost prea convingator, m-am simti dator sa ma explic: M-a tras curentul pe tren…In cele din urma, Dan se hotari sa nu-l mai chinuie.

–         Caline, pe Creanga l-am avut numai pe judet, nu si pe tara! Calin statu o clipa pe ganduri, rasfoi caietul, apoi se puse cu si mai multa ravna pe tocit:

–         Nu-i nimic, il repet pe Eminescu!

Si iar ras… Calin se uita cateva clipe crunt la noi, dupa care isi baga din nou capul in catastife. George, vrand sa-l lamureasca cat mai repede, arunca bomba noptii: „Caline, nu intelegi ca maine e azi?“

Pana la noua dimineata am dormit ca niste prunci. Era totusi azi, si maine…

Lasă un răspuns