Liviu-Florian Jianu: DIALOG CU ELISE

DIALOG CU ELISE

DUPĂ PREMIUL  I  PE JUDEŢ LA LIMBA ROMÂNĂ, AL MARINEI

– Apropo de înrămat succesul şi fotografia ei, poate vei vrea să le şi scanezi, să poţi trimite mai larg…

Acum, spune, ce a contribuit la reuşită? E ceva în gene? E ceva în atmosfera de acasă? Amândouă? Altceva? Greu de zis, nu? Eu încă mai sper să înţeleg ce duce la excelenţă, la performanţa mare, căci nu e evident… Bine că excelenţa se împlineşte, că se întâmpla, eu mă bucur şi că ştim să o recunoaştem, chiar când nu ştim precis ce ingrediente îi sunt necesare :

– Da, ţi le trimit, după ce le scanez, deocamdată nu a primit diploma, doar vestea.

La contribuţiile mele la reuşită, am să te dezamăgesc. Eu sunt, am fost, sş voi fi, copilul copiilor mei. Eu nu dau sfaturi. MĂ UIT ÎN TRECUTUL MEU, ÎMI DAU SEAMA CUM M-AM SIMŢIT CÂND PĂRINŢII MEI AU GREŞIT FAŢĂ DE MINE, SAU CEL PUŢIN AŞA AM SIMŢIT EU, ŞI DAU COPIILOR MEI TOATĂ LIBERTATEA. Şi îi întreb: eşti fericită? mai ales când simt că ar trebui să fie. Şi ei îmi spun: sunt fericită.Eu le dau doar fericirea de care au nevoie, adică: în general, ce vor ei. Şi nu vor mult. o cameră. un pat. un dulap. Un calculator. Haine. ceva dulciuri. În plus, le mai strecor nişte cărţi, pe care ele nu le prea citesc. Doar le încep. În fine, pe unele le mai şi citesc. Eu nu mă supăr dacă copiii mei nu vor reuşi nimic în viaţă. DACĂ AJUNG MĂTURĂTORI, LE-AM SPUS, ŞI EI SUNT FERICIŢI CĂ SUNT MĂTURĂTORI, VOI FI ŞI EU FERICIT. Dar uite că Andreea a visat să ajungă judecător. Şi  mai are puţin, şi ajunge. Şi Marina a visat să ajungă la Buzeşti. Şi a ajuns.  Eu nu le îndemn niciodată să înveţe mai mult. Dimpotrivă: le spun: aveti grijă să nu învăţaţi prea mult, căci prea multă ştiinţă vă distruge. Eu ştiu din experienţa mea. Eu am intrat în Institutul de Înalte Studii morale ( clinica de psihiatrie ) autodepăşindu-mă. Şi ştiu prin ce am trecut. Ştiu ce însemnă să fii legumă. Este de preferat să fii un om echilibrat, doar. chiar dacă eşti la periferia societăţii. Decât să treci prin experienţe de coşmar.

Aşa că nu am, pur şi simplu, nicio reţetă ascunsă. Ascult. Compar cu trecutul meu. Ştiu ce am simţit la vârsta lor. Chiar ştiu. Când mi se povesteşte ceva, sau când văd ca se întâmplă ceva, ştiu ce am făcut eu. Înţeleg şi dau tot ce pot să dau. Libertatea de a trăi aşa cum visează ele.

Ştii, dacă unul din copiii mei moare înaintea mea, Doamne fereşte, eu sunt împăcat. Le-am făcut fericite. Atât cât mi s-a cerut. Bine că mi s-a cerut foarte puţin.

   În fine, le mai dau şi sfaturi. DAR ŞTII CUM? le spun ce greşeli făceam eu, la vârsta lor. Dar, le spun, dacă vreţi să mi le repetaţi, încercaţi: poate vouă vă ies bine.

Lasă un răspuns