Liviu-Florian Jianu: Ce mai faci? Editorial

CE MAI FACI?

De vreo lună de zile, casa îmi este un talmeş balmeş.

Au trecut, în sfârşit, 22 de ani de când în Calicia unii respiră de mai multe ori pe săptămână, mapamondul, alţii, adulmecă zilnic pâinea, şi a venit  clipa în care îmi zugrăvesc pe jumătate, pe datorie, locuinţa.

Acum 23 de ani şi ceva, eram pe scena Casei Ştiinţei şi Tehnicii din Iovacra. Venea în vizită Nicu Ceauşescu, prim secretar al Uniunii Tineretului Comunist, şi vizita se încheia cu un spectacol festiv  dedicat partidului, şi tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Eram un bun recitator. Un bun cetăţean. Un bun matematician. Un bun sportiv. Un bun ucenic literat. Un om bun la învăţătură. Aveam o înfăţişare agreabilă.  Fapt pentru care eram convocat ori de câte ori se susţinea un spectacol dedicat partidului, ţării, şi conducătorului.

La inceput, dădeam din mine tot ce aveam mai bun. Voce. Puneam suflet. Îmi pregăteam  intrările cu grijă. Repetam ore, sau zile, rolurile. Ţinuta trebuia să fie impecabilă. Nu se admitea nicio greşeală. Nicio bâlbă. Erau nopţi în care mă trezeam cu groaza că am uitat pe scenă versurile.

Cu timpul, entuziasmul s-a diminuat. Până la lehamite. Pentru că asta plutea în aer. Lehamitea generală. Conducătorul era avid de reprezentări triumfale pe străzi,  stadioane, sau pe scena teatrului. Plata datoriilor externe chema lumea sâmbăta, chiar şi duminica, la lucru. Oamenii fugeau pe sârbi, sau bulgari, cu antenele. Într-o vizită de lucru, la prefectura Iovacrei, tovarăşul şi tovarăşa au venit cu superbii lor câini, cărora le-au acordat o importanţă mai mare decât primului secretar,  conducătorilor judeţeni şi municipali de partid, sau directorilor unităţilor economice, veniţi să îi întâmpine, şi să îi asculte. Plata datoriilor externe sufocante spre Apus cerea carnea de miel, vacă, porc, capră, berbec, oaie, cal, taur, de pe piaţă. În general, crema produselor alimentare. Aceeaşi marfă era reclamată imperativ şi de fratele cel mare de la Răsărit. Motiv ca alimentele să fie raţionalizate. Sau scumpe la vedere pe piaţă.  Produsele industriale erau vândute în vest,  la preţuri de dumping. Altfel, nu erau cumpărate. Economia mamut fusese ridicată pe credite externe apusene, şi se cumpărase la timpul respectiv o tehnologie second hand. Pentru una de prima mână, nu erau, pur şi simplu, bani. O ţară mică, din care marii rechini ai istoriei au supt întotdeauna, cu forţa dinţilor, sau cu viclenia banilor, vlaga.  Acum, tehnologia second hand cerea imperativ să fie schimbată, în condiţiile în care nici măcar datoria acumulată pentru plata ei nu fusese achitată. Darmite bani pentru înlocuirea ei cu o tehnologie performantă!

Erau bani. Nu erau produse. Ne sculam dimineaţa, pe rând, cei ai familiei, tata, secretar de partid, mama, preşedintă de sindicat, eu, fratele, să stăm la rând de la ora 2-3 noaptea, sau mai devreme, la alimentara. Pentru doi litri de lapte, iaurturi, şi un borcan de smântână. La magazinul de dulciuri, vânzătoarea, o albaneză de origine,îţi reţinea o ciocolată dacă îi mai dădeai  o treime de preţ, în plus, pe ea. Aidoma pentru portocale, banane, stafide etc.

Lumea se descurca. Rude, cunoştinţe recompensate cu gratitudine. De gratitudine depindea dacă te vor mai servi şi data viitoare.

Nu ne-a fost niciodată foame. Nu ne-au lipsit niciodată banii.

Îmi doream poate blugi, sau un televizor color, sau un video, sau un radiocasetofon, de la Shop-ul  din centru, cu produse din vest. Treceam arar şi mă uitam la ele în vitrine. Dar ştiam că nu sunt bunuri indispensabile. Aveam învăţământ gratuit, tabere sportive, culturale, de petrecere a vacanţelor, gratuite, asistenţă medicală gratuită, cultură accesibilă la preţuri modice, şi mai ales, aveam locul meu de muncă asigurat , cu atât mai generos, cu cât învăţam mai mult, mai bine.

Vedeam pe sârbi raiul tehnologic din vest, şi îmi lăsa gura apă. Senzaţia era că ei erau organizaţi exact ca noi, şi totuşi, făceau produse mai bune. De ce? De ce nu se poate şi la noi? Era o nedreptate, la care Conducătorul oferea în loc de răspuns limba de lemn a planurilor cincinale.

Doar prin revista Lumea,  mai apărea câte un articol, despre câte milioane de şomeri au Americanii, şi câţi cerşetori. Sau prin librarii, o carte ca MONDO UMANO?. Dar pentru că noi nu aveam nici şomeri, nici cerşetori, citeam despre ei ca despre nişte animale la grădina zoologică. Cine îşi dă seama, când le priveşte, plin de bucurie,  cât le lipseşte libertatea?

De la un timp, chemat pe scenă să recit poezie dedicată tovarăşului, adoptasem un alt stil. Îl studiasem pe actorul Ion Marinescu. Şi recitam şi eu în stilul lui. Plat, cu pauze, cu ridicări intempestive de ton pe câte un cuvânt. Nimic patetic. Nimic însufleţitor. O tehnică actoricească care te scotea cu faţa curată. Nici partizan, nici provocator.

Nu l-am văzut de pe scenă pe Nicu Ceauşescu. Stătea într-o lojă întunecată, în partea din spate a sălii, alături de însoţitori. Îmi părea rău că înşel -, adoptând în spectacole de gală maniera de recitare a lui Ion Marinescu – tineretul comunist. Înşelat şi el, măcar în explicaţii sincere, de primul lui secretar. Era o tristă consolare.

Au trecuit 22 de ani, şi în ceea ce mă priveşte, măcar, Nicu Ceauşescu a avut dreptate. Nu mi-am zugrăvit nici măcar locuinţa rămasă de la părinţi,  în urma Partidului Comunist Român.

Întreb un zugrav care îmi mai pusese gresie în casă, cu altă ocazie:

– Ce mai faci, Gigi?

Îmi răspunde:

– Nu aşa de bine ca dumneavoastră!

Îmi mai întrebam adesea colegii:

– Ce mai faci?

Răspunsuri în majoritate, prudente:

– Sou, sou … ( aşa şi-aşa )

Răspunsurile mă mâhnesc, dar mă lasă fără replică. Ce să le spun? Ar trebui sa scriu un articol oral, ca să le răspund. Dar nu sunt un bun orator.

Şi atunci, le răspund acum.

Mergeţi la azilul de bătrâni. Mergeţi la clinica de psihiatrie de la parc. În izolatoarele ei. În  camerele ei cu zăbrele. Mergeţi în spital, în saloanele de primiri urgenţe. În saloanele de reanimare. În sălile de operaţii. La oficiul de plasare al forţelor de munca. În sate. În orfelinate. În canale cu aurolaci. În închisori. La morgă. În cimitire. Mergeţi…

În aceste fascinante grădini zoologice. Şi dacă simţiţi cât de mult le lipseşte libertatea de a trăi, de a visa, de a-şi compune viaţa aşa cum vor, acelor vietăţi, strigaţi:

– Mă simt bine!

– Sunt fericit!

– Mă simt foarte bine!

Sau răspundeţi  după cum doriţi.

În fond, dacă ne-am da seama cât suntem de fericiţi, am muri…

Lasă un răspuns