Liviu Florian Jianu: Bătrânelul cu decolare verticală. Proză scurtă

BĂTRÂNELUL cu DECOLARE VERTICALĂ

Dis de dimineaţă, în drum spre serviciu, îl întâlnesc în staţia de tramvai pe bunul meu coleg I.
Urcăm în tramvai, şi căutăm câte un loc. Toate, ocupate. I se strecoară prin aglomeraţie şi mă cheamă: două locuri libere. Ne aşezăm. “La barza chioară, face Dumnezeu cuib.”, îmi zâmbeşte.

Discuţia alunecă spre cerşetori. Nu ştiu cum. “Ştii, îi spun, au fost zile în care întâlneam pe stradă câte unul prăpădit de tot. De-abia se mai ţinea pe picioare. Îi dădeam câte ceva. A, nu mult. De obicei, câteva bomboane. Şi în acel moment simţeam că fruntea mi se eliberează de o povară. Era, pentru câteva clipe, mai uşoară.“ “Eu întâlneam lângă Biserică… (îi spune numele)… un moş. Avea baston alb. Era orb. Îmi era milă de chinul lui. Şi îi tot dădeam câte ceva. Până când într-o zi, inginerul B mă vede şi îmi spune: Tu unde stai? Într-o garsonieră, îi răspund. Moşul ăsta are patru apartamente. Tu ce maşină ai? Un OLTCIT. Moşul ăsta are patru maşini străine. Am rămas încremenit. Nu l-am crezut. Dar Dumnezeu le potriveşte şi celor care mint ceea ce merită. Căci într-o zi, mergând pe stradă…, îl văd pe moşul cel orb alergând sprinten, cu bastonul prin aer. M-a văzut. Şi a încremenit. De atunci, când îl mai întâlnesc în preajma Bisericii unde cerşeşte, pleacă imediat. “Şi eu le mai dau câteodată, intervine în discuţie un bătrânel uscăţiv, care ascultase discuţia noastră de pe scaunul din faţă. Pe criza asta, îmi este milă. Dar am şi surprize. Odată, veneam târziu de la serviciu … (spune numele firmei, eu nu îl înţeleg, sau mi se pare că aud cuvântul ochelari), şi eram supărat, şi obosit, toată ziua muncisem, şi în jurul meu se tot învârtea un românaş brunet, şi nu mă lăsa o clipă în pace, daţi-mi şi mie, daţi-mi şi mie, şi atunci nu m-am putut abţine, era tânăr şi în putere, şi i-am spus: dar mai du-te şi tu şi munceşte… atunci s-a îndepărtat, s-a uitat la mine pieziş, şi mi-a spus: “să muncesc?… NEBUNULE!!!…”.
I continuă: “Într-o localitate, francezii le-au dat bani, numai să plece din Franţa. Au mâncat banii, şi s-au întors iar în Franţa. Atunci francezii le-au făcut case în România. Şi le-au cumpărat şi animale. Să muncească şi să aibă din ce să trăiască. Ce veţi face acum? i-au întrebat nişte oameni. Noi, să creştem animale? Nu. Vindem animalele, şi plecăm din nou în Franţa.”
Bătrânelul din faţă surâde. “Dar unde lucraţi?” îl întreb. “Eu muncesc la proiectul unui avion cu decolare verticală. Ieri l-am încercat, l-am ridicat, dar mai am ceva de corectat.” “Câti ani aveţi?” Bătrânelul nu răspunde. “82”, spune în cele din urmă. “Dar nu îmi place cifra 8. De obicei, spun că am şaptezeci şi ceva de ani. Când voi finaliza avionul, eu am să îl pilotez”, mai spune bătrânul, şi îşi întinde mâinile, nişte mâini uscăţive, cu degete lungi, de pianist, pătate cu pigmenţii anilor, dar încă atât de elastice.
Coboară din tramvai ca un tânăr.
Sunt oameni care muncesc o viaţă. Pentru zborul vieţii lor. Sunt oameni care cerşesc o viaţă. Şi până şi groapa lor, o sapă, de milă, alţii…”, mă gândesc.
I surâde: “…bătrânelul ăsta..la noi, dacă eşti deştept, te trage mediocritatea în groapă…îţi dau cei din jur în cap…că nu eşti ca ei…”
Îmi aduc aminte de cuvintele profesorului Ioan C. Zamfirescu:“Şi mai ales, profesorul trebuie să insufle elevilor idealismul…”
Tac. Şi îmi dau seama că ar fi trebuit, cu scuzele de rigoare, să miluiesc bătrânelul care lucrează la avionul lui, la 82 de ani, cu o bomboană, măcar…
11 decembrie 2009
( zi de salariu )

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.